În anul 387, sfânta Monica, o figură extraordinară a creștinismului timpuriu și mama sfântului Augustin, a murit la Ostia Tiberina. Timp de secole, mormântul ei a rămas păzit în zona Ostia. Cea mai prețioasă dovadă arheologică din acea perioadă este elogiul metric dictat de consulul Anicius Auchenius Bassus. Un fragment a fost descoperit pe o piatră funerară în 1945, în curtea adiacentă actualei biserici „Santa Aurea” din Ostia, unde ar fi putut fi reutilizat într-o înmormântare medievală. Această descoperire a confirmat adevărata locație originală a mormântului sfintei chiar în acea zonă a cimitirului.
Relicvele Monicăi au însă o istorie complet diferită. Odată cu pierderea locului unde se afla mormântul ei și excluderea unui dubios transfer în secolul al XII-lea de către un canonic din Arrouaise, care i-a furat trupul în Franța, adevăratul punct de cotitură istoric a venit în aprilie 1430. Călugării Ordinului Pustnicilor Sfântului Augustin, susținuți de umanistul Andrea Biglia și grație sprijinului sacristanului papal Pietro Assalhit, un augustinian, au obținut permisiunea Papei genovez Martin al V-lea de a căuta și colecta rămășițele sfintei. Astfel, niște călugări, călătorind la Ostia, grație îndrumării unui locuitor local, le-au găsit sub altarul bisericii „Sant’Aurea”, iar Ordinul a solicitat transferul lor la Roma. În Duminica Floriilor din 1430, rămășițele Monicăi au ajuns la Roma în mijlocul unor miracole și al unor manifestări de mare devoțiune. Inițial, au fost așezate în biserica „San Trifone”, așezarea augustiniană originală din zona Campo Marzio. Au rămas acolo timp de douăzeci de ani, vegheate de lumina lămpilor de argint dăruite de devoţiunea primelor terțiare augustiniane, femei pioase inspirate de maica Monica.
Aranjarea finală a venit în 1455, sub Papa Calixt al III-lea, când relicvele au fost transferate solemn în bazilica „Sfântul Augustin”. Maffeo Vegio a promovat lucrarea, finanțând capela și monumentul funerar sculptat de Isaia da Pisa. Monumentul original prezenta un chivot de marmură cu basoreliefuri aurite care înfățișau transportul relicvelor, surmontat de splendida statuie culcată a sfintei, vizibilă și astăzi pe peretele stâng al capelei. O profundă devoțiune a înflorit la acest altar, animată în special de „cinturatele” Confraternității Cinturei – adică laici și laice care s-au unit spiritual cu Ordinul Pustnicilor, purtând, ca semn al acestei uniuni, centura lungă de piele care face parte din veșmântul călugărilor și călugărițelor augustinieni – care au donat un splendid cap-relicviar din argint, împodobit cu pietre prețioase, pierdut din păcate în timpul rechizițiilor lui Napoleon.
O altă etapă importantă a avut loc între 1758 și 1760, când interiorul bazilicii „Sfântul Augustin” a fost supus unei restaurări majore conduse de Luigi Vanvitelli. Această lucrare a necesitat dezmembrarea sarcofagului din secolul al XV-lea și mutarea trupului Monicăi sub un nou altar. Cu această ocazie, la 1 august 1760, a fost efectuată o examinare notarială solemnă și documentată a relicvelor, în prezența cardinalului vicar Antonio Maria Erba Odescalchi și a lui con Agostino Onorante, custodele sacrelor relicve. Procesul-verbal întocmit descrie în detaliu operațiunile efectuate. La scoaterea vechiului sicriu din lemn de nuc, cei prezenți au observat că în interiorul acestuia se aflau două straturi distincte. În primul, au fost găsite oasele mai multor sfinți, dar la examinarea fundului sicriului, sub o țesătură prețioasă îmbibată în cenușă și decorată cu benzi albastre, a ieșit la iveală al doilea strat. Aici, rămășițele sfintei se odihneau lângă o placă pătrată și un medalion de plumb pe care era gravat numele Monica cu caractere romane și gotice.
Prețioasele relicve au fost reasamblate, înfășurate în pânză și așezate într-o nouă raclă de plumb, căptușită cu alamă, purtând o inscripție comemorativă lipită și sigilată cu ceară de pecete de către cardinalul Odescalchi. Călugării și cardinalul vicar, cântând imnurile liturgice pentru ziua sărbătorii sfintei, au transportat racla la noul altar din Capela Sfintei Monica. Racla a fost așezată într-o urnă de tuf (piatră de origine vulcanică, nr) incrustată cu verde antic, surmontată de un capac de marmură cu inscripția: Hic manet corpus S. matris Monicae. Deasupra altarului a fost așezată o pânză nouă a pictorului faenzian Giovanni Gottardi, care o înfățișează pe Sfânta Fecioară a Brâului sau a Consolării – sfânta patroană a Ordinului Pustnicilor – dând brâul sacru lui Augustin și Monicăi, înfățișați la dreapta și la stânga Sfintei Fecioare cu Pruncul întronați.
Transferul relicvelor la Roma nu a fost pur și simplu un omagiu filial din partea augustinienilor. Prin îmbrățișarea rămășițelor mamei părintelui lor spiritual, ordinul a putut să se mărturisească în fața întregii lumi drept moștenitor legitim și „fiu” al lui Augustin de Hipona. Monica, ridicată la statutul de „sfântă mamă” a Ordinului, a devenit centrul unei intense activități pastorale și devoționale, întruchipând modelul ideal al sfințeniei feminine, în special pentru cei care i-au menținut viu cultul. După cum a amintit părintele Robert Prevost, pe atunci prior general al Ordinului Sfântului Augustin, într-o omilie la Košice din 27 august 2005, „Sfânta Monica și-a dăruit inima fiului ei, Augustin, iar prin exemplul și rugăciunea ei, a fost o parte esențială a convertirii lui Augustin la credința catolică”.
Oprindu-se astăzi în fața mormântului ei din bazilica romană, credincioșii, invitați și ei să-și dăruiască inimile, venerează nu numai o mamă a Bisericii antice, ci inima pulsantă a unei familii spirituale care, de secole, a recunoscut în ea o rădăcină de identitate și, prin ea, un izvor de har în persoana marelui părinte Augustin, convertit și prin rugăciunile și lacrimile ei.
De Josef Sciberras
Secretar al Institutului istoric al Ordinului Sfântului Augustin
(După L’Osservatore Romano, 27 august 2026)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu