În ziua morții sale, 14 august 1941, îl comemorăm pe părintele Maximilian Kolbe, călugărul care a transformat întunericul lagărului de concentrare într-un loc al credinței și iubirii. De la Zduńska-Wola la Auschwitz, viața sa a fost marcată de alegeri radicale.

O figură care a luminat oroarea de la Auschwitz. Părintele Maximilian Maria Kolbe, născut Raimund pe 7 ianuarie 1894, într-o Polonie rănită cuprinsă de Imperiul Rus. Zduńska-Wola era un orășel de țesători și agricultori, unde credința era mai puternică decât greutățile zilnice. În acea casă modestă, între războiul de țesut al tatălui său Juliusz și grija mamei sale Maria, moașă, a crescut un copil vioi și curios, marcat de un episod pe care el însuși și-l va aminti ca fiind decisiv: viziunea Fecioarei Maria, care i-a oferit două coroane, una albă și una roșie. Cea albă semnifica faptul că va persevera în puritate, în timp ce cea roșie însemna că va muri ca martir. „Pe care o vrei?”, a întrebat-o el. „Pe amândouă”, a răspuns micul Raimund. „Ei bine, le vei avea”, a confirmat Fecioara.

În 1907, a intrat în Ordinul Franciscanilor Conventuali din Lvov și a luat numele de Maria Maximilian. Trimis la Roma pentru a-și finaliza studiile teologice, a fost hirotonit preot pe 28 aprilie 1918 de către cardinalul Pompili în biserica „Sant’Andrea delle Fratte”. În anul precedent, în timp ce francmasoneria își dezlănțuia afronturile la adresa Bisericii din Roma, pe 17 octombrie 1917, fratele Maximilian a fondat o asociație, „Miliția Neprihănitei”, al cărei motto era rezumat ca „înnoirea tuturor lucrurilor în Cristos prin Neprihănita”, o fervoare care avea să-i inspire întreaga viață spirituală și apostolică până la martiriul carității sale în 1941.

În mijlocul celui de-al doilea război mondial, părintele Kolbe a fost deportat la Auschwitz. A devenit prizonierul numărul 16670. A transportat cadavre, a tras căruțe cu pietriș, a îndurat bătăi și foame. Cu toate acestea, nu a încetat niciodată să fie preot: a consolat, a ascultat, s-a rugat. „Ura nu este o forță creatoare; numai iubirea este o forță creatoare”, le-a șoptit el tovarășilor săi din cazarmă. Un prizonier își amintea: „Kolbe a fost un principe printre noi”. El a transformat oribila închisoare a lagărului de concentrare într-un loc de caritate și rugăciune, chiar până la actul suprem: oferirea vieții sale pentru a o salva pe cea a unui tată, cerând să moară în locul său în buncărul morții.

Era 14 august 1941, când părintele Kolbe a fost ucis de o injecție cu acid fenolic. „La începutul lunii august”, a povestit Franciszek Gajowniczek, bărbatul care a supraviețuit datorită sacrificiului preotului polonez, „în timp ce eu și toți prizonierii din blocul meu ne aflam pe câmpuri și seceram grâu, un bărbat a reușit să evadeze. Am fost lăsați să așteptăm toată noaptea, în timp ce germanii cercetau peisajul rural din jurul Auschwitz-ului. Apoi, dimineața, a venit Lagerfürer-ul și a ales zece oameni pe care să-i trimită la moarte”. Printre ei se afla și Franciszek: „Înainte de a-mi părăsi rândul, îmi amintesc că am mormăit: «Îmi pare rău doar că-mi părăsesc soția și copiii». Apoi m-am alăturat celorlalți condamnați”. Câteva momente mai târziu, părintele Kolbe, în rând cu ceilalți prizonieri, s-a apropiat de comandant și a spus: „Aș vrea să merg în locul unuia dintre acești zece care are soție și copii; sunt singur, sunt preot catolic”, și a arătat spre bărbat.

„Nu ne cunoșteam – a adăugat Franciszek Gajowniczek – sau mai degrabă, l-am recunoscut la sosirea sa în lagăr, la sfârșitul lunii mai 1941. S-a prezentat celor din blocul meu drept preot catolic, iar eu, care primisem publicații de la mișcarea mariană pe care o fondase acasă înainte de război, am înțeles imediat cine era”. La început, lui Franciszek nu-i venea să creadă că fusese cruțat, dar apoi, o vreme, „am fost chinuit de remușcări” și a înţeles că avea o datorie de îndeplinit: aceea de „a da mărturie despre martiriul său”.

La Varșovia, părintele Kolbe fondase „Niepokalanow”, „Orașul Mariei”, cu o donație de teren din partea contelui Lubecki. La intrare, o statuie a Sfintei Fecioare Maria îi întâmpina pe toți cei care veneau în acel loc. Sărăcia și Neprihănita Zămislire au fost temelia acestui oraș: exemple de sărăcie trăită ca în primele comunități ale sfântului Francisc de Assisi. Părintele Kolbe nu își dorea nimic pentru sine, deoarece era în întregime „posedat” de Dumnezeu, „proprietatea” absolută a Neprihănitei Zămisliri. Ceea ce s-a întâmplat în anii următori a fost pur și simplu miraculos: de la primele colibe, acestea au evoluat la clădiri din cărămidă, de la vechile tipografii la tehnici moderne de tipărire și tipografie, de la o mână de muncitori la cei 762 de călugări zece ani mai târziu. „Cavalerul Neprihănitei Zămisliri” a ajuns la un tiraj de milioane de exemplare, la care s-au adăugat alte șapte periodice. El a spus că vrea să „înfășoare lumea în tipar”: iar angajarea sau editorială a fost foarte intens, fondând lunare, săptămânale și „Mali dziennik”, un cotidian care în 1935 avea un tiraj de peste 200 de mii de exemplare.

Moartea lui nu a fost o înfrângere. A fost împlinirea celor două coroane pe care le-a primit în copilărie. În 1982, Ioan Paul al II-lea l-a proclamat „martir al carității”. Lângă el în ziua aceea era Gajowniczek, omul pe care îl salvase.

De Raffaele Iaria

(După Agenția SIR, 14 august 2026)

Traducere de Pr. dr. Mihai Pătrașcu