Is 52,7-10; Evr 1,1-6; In 1,1-18

Sărbătoarea Naşterii Domnului este prin excelenţă ocazia unei întâlniri, o întâlnire fundamentală pentru istorie, pentru istoria vieţii fiecăruia dintre noi, o întâlnire a Infinitului cu cel mic, a Absolutului cu cel trecător, întâlnirea lui Dumnezeu cu omul. După ce am retrăit în credinţă, în timpul Adventului, anunţul plin de bucurie despre împlinirea promisiunilor făcute de Părintele ceresc, după ce am fost invitaţi la veghere şi aşteptare, bucurie şi speranţă, iată-ne ajunşi, după acest drum de patru săptămâni, la momentul întâlnirii noastre cu Dumnezeu care se naşte, care nu numai că se lasă găsit, dar care vine la noi.

Dintotdeauna omul a fost numit un căutător: un căutător al sensului vieţii şi al cunoaşterii de sine, un căutător al unui trai mai bun şi al unei vieţi mai fericite, înzestrată cu pace şi prosperitate, dar şi un căutător al lui Dumnezeu. Să ne oprim puţin la această expresie: „Omul, căutător de Dumnezeu!” Noi, oamenii, suntem mereu în căutarea lui Dumnezeu, suntem neliniştiţi până când îl întâlnim cu adevărat pe cel de care suntem însetaţi. Întregul Advent a fost pentru noi un timp de căutare. Chiar prezenţa noastră în biserică arată dorinţa de a-l găsi pe Dumnezeu, de a-l întâlni. Şi totuşi de ce deseori ni se pare că Dumnezeu se ascunde? De ce trebuie să rătăcim în întuneric pentru a-l găsi? De ce ne este atât de greu să-l întâlnim, să-l cunoaştem?

Sărbătorim astăzi cu bucurie Crăciunul, Naşterea Domnului, evenimentul de cotitură din istoria omenirii, celebrarea manifestării iubirii lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. Dacă popoarele păgâne îşi imaginau dumnezeii lor locuind undeva foarte departe, pe un munte înalt sau dincolo de nori, unde oamenii nu puteau să ajungă, trăind într-o lume a lor şi fără să le pese de soarta celor de pe pământ, sau dacă astăzi unii oameni nu mai cred în Dumnezeu ori în faptul că putem avea acces la el, iată, Domnul cel adevărat vine şi îşi aşază locuinţa în mijlocul oamenilor: „Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14).

Astăzi, expresia „căutător de Dumnezeu” ar trebui să nu ne mai fascineze atât de mult, ci să ne fascineze într-un alt mod. De ce? Pentru că astăzi trebuie să înţelegem că Dumnezeu este cel care ne caută, este primul care ne caută. Înainte ca noi să-l căutăm şi să-l iubim, el ne-a căutat, el ne-a iubit. El ne roagă să-l primim înainte ca noi să-i adresăm vreo rugăciune. Din veşnicie, înainte să existăm, Dumnezeu s-a gândit la noi în iubirea sa. Şi, ca oricine care iubeşte, a dorit să se unească cu noi. Îndrăgostit de om şi de lumea în care trăieşte, l-a trimis pe Fiul său pentru a ne demonstra iubirea sa şi pentru a-şi da viaţa pentru noi. Aşa a fost iubirea lui Dumnezeu pentru noi, aşa este iubirea în forma cea mai radicală. „O iubire pentru care Dumnezeu coboară la noi, oamenii, pentru a ne ridica şi a ne mântui”, cum spunea şi Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea în ziua de Crăciun a anului 2005. Iată, iubiţi fraţi, ce sărbătorim astăzi: apropierea lui Dumnezeu de noi, unirea sa cu noi, iubirea sa radicală. El a venit, el ne-a vorbit, el ne-a salvat din întunericul inimii noastre, din păcatul nostru.

Astăzi este ziua în care căutarea noastră a luat sfârşit, pentru că cerul şi pământul, Dumnezeu şi omul şi-au dat mâna; ziua în care prezenţa lui Dumnezeu şi căutarea inimii umane s-au întâlnit. Este ziua în care pământul a devenit locuinţa lui Dumnezeu, iar cerul s-a deschis pentru ca noi să avem acces la el. Totul s-a întâmplat într-un singur moment, în cel mai remarcabil moment: clipa în care căutarea şi neliniştea noastră au luat sfârşit, pentru că Dumnezeu s-a apropiat de noi şi ni s-a făcut cunoscut, a locuit între noi. Este ziua în care comemorăm un moment unic, care nu încetează să ne fascineze şi să ne uimească. Dumnezeu, în ciuda măreţiei şi a grandorii sale, a devenit copil, a luat asupra sa firea noastră slabă şi fragilă pentru a ne înălţa la o nouă demnitate – aceea de fii ai săi: „Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea să devină copii ai lui Dumnezeu” (In 1,12). Dumnezeu s-a făcut om. A devenit om pentru ca omul să nu mai întâmpine dificultăţi în a-l găsi pe Dumnezeu. Sfântul Irineu, când vorbeşte despre această apropiere a lui Dumnezeu faţă de om, ne spune că

a venit la noi, dar nu după cum putea el, ci după cum eram noi capabili să-l vedem: căci el putea, într-adevăr, să vină la noi într-o slavă negrăită, dar noi nu eram încă apţi de a purta măreţia slavei sale (Adversus haereses, IV, 38, 1).

Aşadar, astăzi cerul s-a deschis şi a pus tot ceea ce avea mai de preţ într-un pântec de om, în sânul preacurat şi gingaş al Fecioarei Maria. Cel Atotputernic într-o clipă a devenit fragil, plăpând, mic, slab. Cel ce era mai mare decât Universul a devenit un prunc: „Cuvântul s-a făcut trup”. Într-adevăr, aşa s-a născut Isus, aşa a pus capăt căutării şi neliniştii noastre, aşa a intrat Dumnezeu în lumea noastră.

Astăzi, înaintea noastră se deschid două posibilităţi: pe de o parte, trăirea unui Crăciun autentic, viu, cu primirea lui Dumnezeu în sufletele noastre, primirea lui Dumnezeu care ne caută, care vrea să se întâlnească cu noi, iar pe de altă parte, trăirea unui Crăciun fals, în care noi nu-l descoperim pe Dumnezeu care vine la noi, ci trăim Crăciunul doar la nivel exterior, comercial: cu mâncăruri alese, luminiţe, brazi, cadouri şi altele. Ce alegem? Ce primim astăzi în viaţa noastră? Îl primim pe Dumnezeu cel viu cu adevărat sau încă îl mai căutăm pe Dumnezeul care ne convine? Cine alege să trăiască un Crăciun autentic simte că după timpul de căutare şi nelinişte, Dumnezeu, prin Fiul său, ne aduce alinare şi lumină. Altfel, Crăciunul nu e viu, nu e întâlnirea lui Dumnezeu, staulul e pustiu şi ieslea e goală.

Sfântul evanghelist Ioan ne avertizează astăzi asupra acestui pericol: de a nu-l primi pe cel care ne caută, pe cel care este lumina noastră, de a nu-l recunoaşte pe cel care aduce pace şi bucurie: „Cuvântul era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In 1,10-11). Acest pericol de a rata Crăciunul, de a rata întâlnirea cu Mântuitorul, cu harul şi adevărul pe care Isus Cristos ni le oferă, ne ameninţă pe fiecare dintre noi. Dumnezeu vine la fraţii, copiii şi prietenii săi, iar aceştia nu-l primesc, nu-i deschid inimile, ca să intre prin cuvântul său şi mai ales prin sfintele sacramente. Câţi dintre creştinii noştri încă nu s-au spovedit? Câţi dintre prietenii, vecinii, rudele sau poate chiar cei care ne sunt foarte apropiaţi încă nu s-au împărtăşit? De ce atât de mulţi oameni nu-l acceptă pe Dumnezeu care ne caută, care vine la noi? Împreună cu sfântul evanghelist Ioan, şi profetul Isaia vrea să ne motiveze să-l recunoaştem pe adevăratul Dumnezeu şi să-l primim, amintindu-ne că „Domnul şi-a arătat puterea braţului său în ochii tuturor popoarelor; de la un capăt la altul al pământului, toţi vor vedea mântuirea adusă de Dumnezeul nostru” (Is 52,10). Într-adevăr, fiecare om vede solemnitatea Crăciunului cu semnificaţia sa. Dar câţi sunt cei care cred? Câţi sunt cei care trăiesc un Crăciun autentic, o adevărată întâlnire cu Dumnezeu? De ce sunt atât de mulţi cei care reduc această sărbătoare la cadouri, colinde şi brazi împodobiţi? Acestea nu sunt rele în sine, dar sunt insuficiente. Ele nu aduc bucuria adevărată, ci una efemeră. Întâlnirea cu Dumnezeu este adevăratul Crăciun. Căci unde vor fi peste câteva zile brazii împodobiţi? Unde vom pune CD-urile cu colinde?

O mare dramă care se repetă de-a lungul timpului până în zilele noastre constă în faptul că foarte mulţi oameni nu mai cred în Dumnezeu, nu-l mai caută, nu mai simt prezenţa lui, ratează întâlnirea cu Mântuitorul: „Dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit” (In 1,10-11). „În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi” (In 1,26). Astăzi comemorăm apropierea lui Dumnezeu faţă de noi. Întrucât noi, oamenii, nu-l mai puteam vedea pe Dumnezeu, nu-l mai puteam atinge sau auzi, crezând că este inaccesibil pentru noi, el ne vorbeşte astăzi prin Fiul său, după cum ne spune şi fragmentul din Scrisoarea către Evrei, pe care l-am ascultat astăzi: „După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul” (Evr 1,1).

Aşadar, dacă îl vom primi pe Dumnezeu în inimile noastre, dacă-i vom face loc în casa noastră, dacă-l vom găzdui printre problemele şi necazurile noastre, el ne va însoţi şi ne va ajuta mereu. Dumnezeu, odată primit, nu pleacă, rămâne cu noi dacă noi vrem să rămânem cu el şi-l dorim, rămâne să inspire alegerile noastre. Da, Dumnezeu vine să rămână mereu cu noi, vine să ne însoţească în căutarea noastră, vine să fie Emanuel, „Dumnezeu cu noi”. Să-l primim! Numai aşa bucuria Crăciunului va inunda inima noastră, numai aşa îl vom avea pe Dumnezeu de partea noastră. Astfel, vom şti că am sărbătorit cu adevărat Crăciunul: numai dacă am avut parte de această întâlnire. Altfel, am pierdut o şansă. Dar câte şanse vom mai avea noi oare ca să-l întâlnim cu adevărat?

Era odată un copil care, mergând la şcoală, ţinea mereu închis pumnul mâinii stângi. Când era întrebat la ore, când era scos la tablă, el ţinea mereu pumnul stâng închis. Şi învăţătoarea l-a întrebat de ce face lucrul acesta. El i-a dezvăluit secretul şi a spus: „Când plec dimineaţa de acasă, mămica mă sărută în palma mâinii stângi şi, închizându-mi mâna, îmi spune zâmbind: «Copilul meu drag, ţine închis bine în palmă sărutul mamei tale»! De aceea ţin pumnul mereu închis: pentru că înăuntru este sărutul mamei mele”.

În această zi, Dumnezeu a închis în inima noastră sărutul lui plin de iubire: ni l-a dăruit pe Fiul său. Să-l întrebăm pe Dumnezeu împreună cu versurile binecunoscutului cântec „Cum să-ţi mulţumim pentru-atâta iubire?”. O rugăciune din liturgia bizantină ne sugerează o idee minunată: „Ce putem să-ţi oferim, Cristoase, în schimbul faptului că te-ai făcut om pentru noi? Fiecare creatură îţi aduce mărturia recunoştinţei sale: îngerii îţi aduc cântarea lor, cerurile îţi aduc steaua, magii îţi oferă daruri, iar păstorii adoraţie, pământul îţi aduce o peşteră, iar pustiul îţi aduce ieslea. Dar noi, noi îţi oferim o mamă fecioară! Noi – adică întreaga omenire – ţi-o oferim pe Maria”.

Să ţinem bine închisă în palma inimii noastre bucuria acestei zile, bucuria întâlnirii cu Dumnezeu care ne-a căutat şi cu care ne-am întâlnit astăzi, bucuria naşterii lui Cristos, şi să dăruim şi altora iubirea, sărutul pe care l-am primit din partea lui Dumnezeu!

Adrian AilenI