Trăia într-o mănăstire un călugăr bătrân, venerabil, înţelept, cu mare faimă de sfinţenie. Toată lumea îi spu- nea părintele Manase. Într-o zi vine la el un vizitator ca să-şi descarce inima şi să primească poveţe duhovniceşti. Au discutat pe îndelete de dimineaţa până seara. Şi a ob- servat vizitatorul că monahul vorbea mai tot timpul cu ochii închişi. Îi deschidea din când în când, îi ţinea des- chişi câteva clipe, apoi îi închidea din nou. „Părinte Ma- nase, îi zice vizitatorul, deschideţi-vă ochii şi priviţi lu- crările minunate ale lui Dumnezeu”. „Fiule, îi răspunde sfântul monah, eu ţin ochii închişi, ca să-l văd pe cel care a făcut aceste lucruri minunate”.

Vinerea trecută noi ne-am deschis bine ochii trupului şi l-am văzut bine pe Isus, omul durerilor, legat, biciuit, scuipat, urcând drumul Calvarului, răstignit pe cruce, zvârcolindu-se în suferinţe cumplite, i-am văzut trupul mort, plin de sânge şi vânătăi aşezat în mormântul pe care i l-a oferit Iosif din Arimateea. Astăzi închidem ochii trupului şi ne deschidem ochii sufletului şi ai credinţei ca să contemplăm pe Isus ca Dumnezeu, care prin puterea sa dumnezeiască s-a trezit din nou la viaţă, a înviat glorios din morţi. Pe Cristos nu l-a văzut nimeni când a părăsit mormântul, afară de îngerii lui Dumnezeu care îi străjuiau trupul mort. Nu l-au văzut nici soldaţii romani care fă- ceau de pază; ei au simţit cutremurul de pământ, au vă- zut pietroiul de la intrarea mormântului rostogolindu-se, au constatat că mormântul este gol, dar pe Isus înviat nu l-au văzut. Isus înviat nu poate fi văzut cu ochii trupului, chiar dacă în icoane şi statui e reprezentat sub înfăţişare umană, îmbrăcat în haine albe strălucitoare, cu un steag în mână, semnul victoriei asupra morţii. Isus înviat nu poate fi descoperit, văzut, contemplat decât cu ochii cre- dinţei; el este cel care îi deschide omului ochii sufletului şi care îi face darul credinţei. Maria Magdalena îl privea pe Isus, dar nu-l vedea, nu-l recunoştea; l-a recunoscut când Isus i-a deschis ochii şi urechile sufletului şi s-a auzit chemată pe nume: „Maria!” Cei doi ucenici în drum spre Emaus mergeau cot la cot cu Isus, îl priveau, dar nu-l vedeau, îl auzeau dar nu-i recunoşteau vocea: l-au recu- noscut abia la frângerea pâinii când Isus le-a deschis ochii şi urechile sufletului.

Noi în Crezul pe care îl rostim la Liturghie spunem: Cred în Isus Cristos care a pătimit sub Ponţiu Pilat, s-a răstignit, a murit şi s-a îngropat şi s-a coborât în iad, adică s-a coborât sub pământ, la cei morţi. Dar cât de trist ar fi Crezul nostru creştin dacă s-ar opri aici, dacă s-ar încheia pe această notă tragică! În acest caz creştinismul s-ar prăbuşi complet, ar fi ca un sac gol, ca un edificiu fără armătură, ca o casă fără temelie. Credinţa noastră, în ciuda neasemuitei sale frumuseţi, n-ar fi nimic altceva decât un sistem de gândire filozofic, neputincios, ieşit din mintea unui simplu om. Desigur, învăţătura lui Isus ar străluci ca un mănunchi de adevăruri morale sublime, dar cine le-ar lua în seamă, cine ar ţine cont de ele, cine i-ar pune în practică poruncile, cine i-ar mărturisi credinţa cu pre- ţul sângelui până la ultima suflare a vieţii, dacă întemeie- torul religiei creştine nu a fost decât un simplu om? Ce-i drept un om virtuos, înţelept, sfânt, dar un om şi nimic mai mult; un simplu om pe care duşmanii săi l-au tortu- rat, l-au insultat, l-au omorât răstignindu-l pe cruce, l-au băgat în mormânt şi cu asta totul s-a terminat. Ce i-ar păsa omului de azi dacă acum două mii de ani în urmă a trăit un om bun la inimă, înţelept, care ierta păcatele, vindeca bolnavii, dacă a murit şi s-a prefăcut în cenuşă? Poate s-ar găsi unii care să-l admire şi să-l onoreze aşa cum sunt admiraţi şi onoraţi marii oameni ai istoriei, ma- rii binefăcători ai omenirii. Dar nimeni nu l-ar iubi şi nu l-ar adora, nu şi-ar sacrifica viaţa pentru a-i pune în prac- tică poruncile; ce rost are să-ţi sacrifici viaţa pentru un ca- davru, din care nici cenuşa nu a mai rămas? „Dacă Cristos nu a înviat, scrie apostolul Pavel, zadarnică este predica noastră, zadarnică este şi credinţa noastră” (1Cor 15,14). Suntem cei mai nefericiţi dintre oameni. Suntem încă în păcatele noastre.

Dar nu. Crezul creştin nu se opreşte la cuvintele: a pătimit sub Ponţiu Pilat, s-a răstignit, a murit şi s-a în- gropat şi s-a coborât în iad, căci mergem mai departe şi spunem: a treia zi a înviat din morţi. Şi în acest caz totul se schimbă. Dacă a înviat din morţi, Cristos nu era un simplu om, ci era în acelaşi timp şi Dumnezeu, căci un simplu om îşi poate lua viaţa, sau poate lua altcuiva, dar nu şi-o poate reda după ce şi-a luat-o sau i-a luat-o altul. Şi dacă Cristos este Dumnezeu, atunci nu ne mirăm că în cele două mii de ani de existenţă a Bisericii, 70 de milioane de martiri şi-au vărsat sângele pentru el, că sute de mili- oane de persoane s-au oferit în întregime lui în viaţa de preoţie şi de feciorie, că atâţia soţi, părinţi, tineri, copii luptă cu eroism pentru a trăi o viaţă de virtute şi sfinţenie. Învierea lui Cristos este esenţa creştinismului, este inima credinţei şi a Bisericii. Fără învierea Domnului, Bi- serica ar fi ca un trup fără inimă, adică un cadavru. Sfântul Augustin, comentând psalmul 120, scria: „Nu e mare lu- cru să crezi că Cristos a murit; acest lucru îl cred şi păgâ- nii şi evreii, şi toţi nelegiuiţii; toţi cred că Cristos a murit. Învierea lui Cristos, aceasta e credinţa creştinilor; acesta este esenţialul: să crezi că Cristos a înviat. De aceea, când a ieşit din mormânt, nu a voit să se facă văzut: a voit să se facă crezut, nu văzut. De aceea Apostolul spune: Dacă tu îl vei mărturisi cu gura pe Isus ca Domn şi dacă vei crede în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit (Rom 10,9). Apostolul nu zice: Dacă vei crede că Cristos e mort; acest lucru l-au crezut întotdeauna şi pă- gânii şi iudeii şi toţi duşmanii săi; ci zice: Dacă vei crede în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit”. Dacă am voi să exprimăm în două cuvinte tot ce au scris evangheliştii, tot ce au predicat apostolii, tot ce au predicat timp de 2000 de ani până acum şi vor predica până la sfârşitul lumii toţi preoţii, am putea spune în două cuvinte: Cristos a înviat! Lungul discurs pe care l-a ţinut primul papă, apostolul Petru, la Rusalii, în ziua de naştere a Bisericii, discurs din care s-a citit un fragment la prima lectură a Liturghiei, se învârte în întregime în jurul acestui eveniment central: „Ei l-au omorât atârnân- du-l de o cruce, dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi”. Şi acest adevăr fundamental îl vor vesti lumii toţi urmaşii lui Petru, toţi papii până la sfârşitul lumii.

Împăratul roman Caligula a adus un obelisc uriaş din Egipt în Roma păgână şi l-a pus în mijlocul circului lui Nero de pe colina Vaticanului. E vorba de o coloană de granit tăiată dintr-o bucată, înaltă de 30 de metri. Acest obelisc se află în mijlocul pieţei Bazilicii San Pietro din Roma. Pe el sunt săpate aceste cuvinte: „Cristos trăieşte, Cristos biruieşte, Cristos domneşte”. Milioanele de pele- rini care vin în fiecare an la Roma, la mormântul sfântu- lui Petru, nu pot să fie toţi primiţi în audienţă de papa, nu-i pot asculta glasul, nu-i pot auzi predica. Dar prin inscripţia de pe obelisc, papii vestesc lumii ceea ce a pre- dicat în ziua de Rusalii mulţimilor primul papă: Ei l-au omorât atârnându-l de cruce, dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi. Cristos trăieşte, Cristos biruieşte, Cristos domneşte. Sărbătoarea Învierii Domnului este sărbătoarea bucu- riei. Dar această bucurie nu o putem trăi şi simţi dacă în noi înşine nu este o înviere a inimii, dacă în noi înşine purtăm un mort intrat în putrefacţie, dacă nu am înviat sufleteşte, dacă nu am trecut de la moartea păcatului la viaţa harului sfinţitor. Unde e moarte nu poate fi bucurie; e tristeţe, jale, doliu. Să presupunem că într-o familie din această comunitate este un mort. Cum ar putea acea fa- milie să simtă bucuria Paştelui, dacă în casă este un mort?

Acesta este îndemnul pe care ni-l dă şi apostolul Pavel în a doua lectură a Liturghiei de azi: „Înlăturaţi aluatul vechi ca să fiţi o plămădeală nouă, fără aluat”. Apostolul face aluzie la un obicei care exista pe vremea sa şi există şi astăzi la evrei. În ajunul Paştelui se face o curăţenie meticuloasă în casă ca să se îndepărteze orice aliment fer- mentat cu drojdie, mai ales pâinea dospită cu drojdie, în cele şapte zile de sărbătoare a Paştelui mâncându-se nu- mai pâine azimă, nedospită cu drojdie. Toate ustensilele folosite la bucătărie: oalele, lingurile, cuţitele, sunt fierte în apă clocotită ca să nu rămână pe ele urme de mâncare fermentată. Tigăile trebuie ţinute deasupra focului ca să ardă tot ce e fermentat, paharele sunt ţinute trei zile pen- tru purificare, şi, în general, în cele şapte zile ale Paştelui sunt folosite alte tacâmuri şi alte ustensile la bucătărie decât cele folosite în restul anului. Cu aceeaşi grijă, ne spune apostolul Pavel, trebuie să ne pregătim noi creştinii pentru a sărbători Paştele: „Să prăznuim sărbătoarea nu cu aluatul vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al minciunii, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului”.

Pr. Claudiu Dumea (+)