Is 2,1-5; Ps 121,1-2.4-5.6-7.8-9; Rom 13,11-14; Mt 24,37-44

Vom începe astăzi un nou an liturgic în care Biserica ne invită să medităm, să contemplăm şi să trăim întregul mister al lui Isus Cristos, de la naşterea până la moartea, învierea şi a doua sa venire. Prima perioadă din acest an este Adventul, iar principala sa menire constă în pregătirea noastră pentru momentul naşterii Domnului. Pregătirea înseamnă mai multe lucruri, dar, potrivit lecturilor liturghiei de astăzi, ele sunt legate de gestul trezirii din somn, de atitudinea de a veghea şi de mersul în lumina zilei. Trei lucruri aparent simple, dar în care trebuie să ne simţim angajaţi şi protagonişti. Să le caracterizăm pe rând!

Pentru început, să reflectăm la gestul trezirii din somn! În ajunul convertirii sale, sfântul Augustin asemăna starea sa sufletească cu aceea a unuia care doarme. Se afla într-o grădină din Milano, când a auzit o voce misterioasă spunându-i: „Ia şi citeşte!” Atunci, Augustin a luat Biblia, a deschis-o şi a citit: „Acum este ceasul să vă treziţi, în sfârşit, din somn; (…) noaptea este pe sfârşite, ziua este aproape. Să lepădăm, aşadar, faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii!” (Rom 13,11-12) Aceste cuvinte ale apostolului Paul, pe care le-am ascultat în cea de-a doua lectură, l-au ajutat pe sfântul Augustin să facă pasul decisiv spre convertire. În cazul lui a fost o trezire radicală şi a ajuns un episcop şi un teolog de seamă al Bisericii; în cazul nostru, acest fragment poate reprezenta ceva? Ni-l putem propune ca imbold la început de Advent? Somnul la care face referinţă sfântul Paul nu este numai starea celui care se află în păcat, care a uitat de Dumnezeu, ci şi starea celor care lâncezesc, care nu au curaj să se decidă. Adventul este un timp în care suntem invitaţi la o trezire spirituală. Dacă nu dăm curs invitaţiei, riscăm să rămânem vii doar pe jumătate. Sub acest aspect, să recunoaştem că o bună parte dintre noi suntem ca nişte somnambuli! Avem ochi, dar nu vedem; avem urechi, dar nu auzim. Atunci, cum trebuie să ne comportăm? A fi treaz, din punct de vedere spiritual, înseamnă a fi deschis şi receptiv, vigilent şi activ. Înseamnă să fii atent la Dumnezeu şi la semenii tăi, adică să trăieşti în şi din iubire!

A doua expresie pe care suntem invitaţi să o reţinem astăzi este atitudinea de a veghea, căci nu se ştie când vine Domnul. Vegherea este o continuă ieşire în întâmpinarea Domnului care vine, cum ne spune profetul Isaia în prima lectură: „Veniţi să ne suim pe muntele Domnului (…), ca el să ne înveţe căile sale şi să umblăm pe cărările sale”. Sau, după cum am cântat în psalmul responsorial: „Vom merge cu bucurie în casa Domnului” (Ps 121). A veghea înseamnă a trăi cu conştiinţă timpul şi viaţa care ne sunt dăruite, a trăi ca persoane cu ochii deschişi spre necesităţile celui care este lângă noi, ca şi cum, dintr-un moment în altul, Domnul ar veni în mijlocul nostru. Cu siguranţă, pentru creştinul care veghează, această întâlnire cu Domnul nu va fi pe neaşteptate, nu va veni, conform Evangheliei, ca un hoţ noaptea, nu-l va lua prin surprindere, deoarece acest creştin a avut în fiecare zi întâlniri cu Domnul pline de iubire şi de încredere în sacramente şi în întâmplările de zi cu zi în ambientul şi anturajul în care îşi desfăşoară viaţa.

„Vegheaţi!”, ne spune Evanghelia. „Treziţi-vă!”, ne repetă sfântul Paul. Aşadar, avem în faţa noastră două posibilităţi: ori să fim vigilenţi, ori să fim somnoroşi. Adventul ne invită să alegem şi să ne decidem cum îl vom primi pe Cristos. El va veni cu certitudine, însă întrebarea este cum îl vom întâmpina noi. Sfântul Bernard ne spune: „Gândiţi-vă cine este Acela care vine, de unde vine şi unde vine; pentru ce, când şi cum o face!” Dacă alegem să veghem, atunci trebuie să fim treji, atenţi, implicaţi, interesaţi, activi! Să ne pese! Cu alte cuvinte, să fim vigilenţi înseamnă să fim responsabili.

A treia expresie care defineşte atitudinea creştinului din timpul Adventului sună astfel: „să umblăm în lumină”. Despre acest lucru vorbesc atât sfântul Paul în cea de-a doua lectură, atunci când spune: „noaptea este pe sfârşite, ziua este aproape”, cât şi profetul Isaia, care ne îndeamnă în prima lectură „să umblăm în lumina Domnului”. Concret, ce înseamnă aceasta?

Se spune că, odată, un orb, după ce şi-a vizitat un prieten, voi să plece acasă. Era seară. Atunci prietenul i-a spus: „Îţi voi da o lanternă”. „Ce folos, răspunse orbul, şi aşa nu văd nimic!” „Da, răspunse prietenul, dar dacă ceilalţi vor vedea lumina, ei vor şti să te ocolească!” Atunci orbul luă lanterna şi plecă. În timp ce prietenul era încă la poartă, se auzi un zgomot şi vocea celui orb: „De ce dai peste mine, nu vezi că am lanternă?” „Ba da, prietene, văd că ai lanternă, răspunse trecătorul, însă lumina ei este stinsă!”

De aceea, trebuie să ne străduim să umblăm în lumină. Ne vom lovi de greutăţi, vom înfrunta obstacolele pe calea credinţei noastre, dar dacă ne vom abate de la lumină şi nu vom fi statornici, atunci riscăm să uităm rostul nostru în această viaţă. Din fii ai luminii putem deveni fii ai întunericului. Iar întunericul are putere asupra noastră. Întunericul se poate deghiza sub diferite aspecte: orice formă de ură, duşmănie, ceartă, beţie, viciu. Face parte întunericul din viaţa noastră? Care este forma întunericului din noi? Trebuie să recunoaştem că în viaţa noastră există ceva întunecat. Trebuie să ne hotărâm să facem ceva în privinţa aceasta. Nu este nicio bucurie să trăieşti în întuneric. Profetul Isaia vă îndeamnă, iar împreună cu el vă îndemn şi eu: „Veniţi, voi, cei din casa lui Iacob, voi, cei din această biserică, să umblăm în lumina Domnului”. Adventul este o minunată ocazie de a răspunde acestui îndemn. Sfântul Paul ne asigură că Dumnezeu este aproape, iar Adventul contribuie la aceasta aducându-ni-l mai aproape ca niciodată. Să profităm de acest lucru! Cine are simţul apropierii de Dumnezeu este cu adevărat un om binecuvântat.

Despre aceasta ne vorbeşte această primă duminică din Advent şi, implicit, din noul an liturgic. Trebuie să ne folosim de timpul zilei! Trecem prin această lume doar o singură dată. În consecinţă, orice bine pe care îl putem face, oricărei fiinţe umane, să-l facem începând de astăzi! Să nu-l amânăm, să nu-l neglijăm, pentru că drumul zilei de astăzi nu se mai întoarce niciodată! Să ne hotărâm acum dacă suntem pregătiţi să-l primim pe Cristos în vieţile noastre. Atunci când îl vom vedea faţă-n faţă va fi prea târziu să ne hotărâm. Să avem întipărită în inimă dorinţa sfintei Tereza a Pruncului Isus: „Vreau să continui să trăiesc chiar şi după ce voi muri!” Ar fi minunat dacă la sfârşitul Adventului am putea să spunem cu toată încrederea şi sinceritatea că, fiind ajutaţi de harul lui Dumnezeu, ne-am trezit din somnul indiferenţei şi lâncezelii, că inima noastră veghează şi că am permis luminii să strălucească peste acea parte a vieţii noastre care a fost dominată de întuneric. Să nu uităm, aşadar, de sufletul nostru! Fiecare este responsabil de sufletul său şi fiecare trebuie să fie pregătit să-l întâmpine pe Domnul. O rugăm pe sfânta Fecioară Maria, Fecioara Adventului, a aşteptării, să ne dea o inimă vigilentă şi să facă şi din noi slujitori ai aşteptării.

Marius Mărtinaş