Is 50,4-7; Fil 2,6-11; Mt 26,14–27,66

Începând cu această duminică, intrăm în Săptămâna Sfântă în care liturgia celebrează marile evenimente ale pătimirii, morţii şi învierii lui Isus.

Duminica de astăzi se pare că are două nume contradictorii: Duminica Floriilor şi Duminica Patimilor; iar în Evanghelia pe care am ascultat-o întâlnim trei imagini contrastante: prima imagine este intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim, ce se încheie cu moartea sa; a doua imagine ne prezintă cum Isus este întâmpinat la intrarea în oraş cu flori, iar la ieşire primeşte o coroană de spini; în a treia imagine, tot la intrare, este aclamat cu „Osana!”, iar la plecare s-a strigat „Răstigneşte-l!”.

Profetul Isaia, în prima lectură de astăzi, îl prevesteşte pe Isus care face voia Tatălui, un Fiu care este blând, bun şi iubitor, dar care primeşte toate ocările, jignirile, fiindcă ştie că doar în acest mod poate mântui lumea. Aceste înjosiri şi chinuri, suportate de Mântuitorul, sunt redate în strigătul psalmistului: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Ps 21,2), un strigăt ce redă perfect sfâşierea interioară a Celui ce trebuie să sufere toate înjosirile semenului său.

Psalmul ne prezintă un Drept în agonie, un om care s-a născut şi a trăit în credinţa părinţilor săi, abandonat complet în mâinile Dumnezeului său, cufundat într-un abis de suferinţă şi care se simte apăsat de o nelinişte de moarte. Pe marginea mormântului, îşi ridică strigătul spre Dumnezeu, care pare departe şi pare că a uitat de slujitorul său, abandonându-l în voia durerilor şi în mâinile duşmanilor. Protagonistul psalmului nu încearcă să îşi demonstreze nevinovăţia pentru a-l face pe Dumnezeu să intervină în numele justiţiei. El îşi urlă suferinţa, dar consideră că este inutil de a-l opri pe Dumnezeul bun şi drept prin expunerea mizeriei sale. Din acest motiv, nu întâlnim în psalm niciun fel de apel la resurse patetice, uşoare şi ostentative: este o prezentare sfâşietoare, pe deplin umană, a faptelor, şi asta e tot. Cel care suferă trăieşte o dramă, dar nu are nimic de-a face cu eroul unei melodrame.

A doua lectură ne prezintă un admirabil imn închinat lui Cristos, iar conţinutul exprimă o adevărată teologie biblică ce voieşte să determine ceea ce era Cristos la început şi nu ezită deloc în a recunoaşte în el dumnezeirea. El este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.

În relatarea patimii pe care am ascultat-o, vedem cum Isus îşi organizează intrarea în oraş, intrare care va duce la execuţia lui. Pare un lucru ieşit din comun, nu doar faptul de a merge în mod voluntar în locul unde viaţa lui nu va fi protejată, ci faptul de a intra în oraşul execuţiei sale în acompaniamentul cântărilor şi aclamaţiilor: „Osana întru cei de sus!” (Mt 21,9) Evanghelistul Matei ne relatează că acest simţământ comun al cântărilor şi aclamaţiilor aruncă Ierusalimul într-o harababură în care oamenii caută să descopere: cine este acest om? Pe baza întrebării, oamenilor din cetate li se spune că „acesta este Isus, profetul din Nazaretul Galileii” (Mt 21,11). Un om din nord ce vine să ceară socoteală sudului, un ţăran ce vine să preia controlul oraşului, un profet ce a venit să restabilească autoritatea religioasă.

În timp ce pătimirea devine sigură, nu mai este nimic despre ce să se mai ţipe. Evanghelia de astăzi scoate în evidenţă că toţi discipolii lui Isus au fugit: unul l-a trădat cu un sărut, altul l-a negat prin jurământ. Confruntaţi cu fuga sau retragerea, din frică, au luat această decizie.

Când momentul pătimirii a venit, a adus cu el o întrebare: poţi să fii ataşat de acest om, când toate autorităţile sunt împotriva lui? Poţi să crezi în Isus, când ai în faţă Muntele Golgota?

Isus Cristos însuşi a insistat asupra sfârşitului său. Când vorbim despre patima lui Cristos, noi ne referim, de obicei, la suferinţa şi moartea Sa. Dar pătimirea nu e doar ceva ce îi este făcut lui Isus de către alţii, este o putere prin şi cu Isus, iar iubirea pentru noi îl ajută să facă faţă violenţei şi durerii. Jertfa lui pe cruce a însemnat pentru noi viaţă.

O povestioară ne relatează că germanii abia intraseră în sătucul Pusay, când o rafală de împuşcături plecată de la fereastră a ucis un ofiţer al armatei invadatoare. Comandantul, ca represalii, i-a încolonat pe toţi bărbaţii din micul sat belgian în piaţă şi a spus:

– Unul dintre voi l-a ucis pe ofiţer. Ori se predă singur cel care l-a ucis şi se face dreptate, ori ordonăm decimarea. Toţi au tăcut. A fost ordonată decimarea…. A izbucnit un urlet disperat al femeilor şi copiilor. Dar s-a ridicat o voce, cea a bătrânului paroh, care a spus:

– Eu sunt vinovat! Ucideţi-mă pe mine! A fost împuşcat. Era nevinovat. Moartea lui a însemnat viaţă pentru tot satul. Moartea ta, Doamne, a însemnat viaţă pentru noi toţi!

Isus a avut o mare iubire, o iubire ce i-a consumat întreaga persoană şi l-a călăuzit pe drumul pătimirii Sale. Putea să evite să intre în Ierusalim, putea să facă compromisuri sau să lupte pentru supravieţuire. Dar iubirea şi sacrificiul care sunt în el sunt mai mari decât nevoia de securitate sau supravieţuire. Este un om al iubirii. Iubirea Lui arzătoare îl ajută să facă faţă unui ultim test al iubirii: crucea.

Sfântul Augustin ne spune: „Un adevărat sacrificiu este fiecare faptă pe care o facem pentru Dumnezeu şi pentru aproapele şi care ne permite să ne unim cu Dumnezeu într-o sfântă comuniune şi care are drept scop acel bine ce ne face cu adevărat fericiţi. Adevăratul sacrificiu este deci ceea ce ne face fericiţi”.

Dacă privim viaţa lui Isus de la naştere şi până la moartea Sa pe cruce, vedem motivele ce l-au condus la sacrificiul suprem: nemuritoarea Sa dorinţă de a face voia Tatălui, preferinţa Sa faţă de cei săraci şi abandonaţi, furia ce o avea împotriva autorităţilor religioase, ce nu făceau altceva decât să pună poveri noi poporului, iubirea pentru cei bolnavi, dezamăgirea faţă de cei care erau incapabili sau zgârciţi în a-şi manifesta iubirea sau de a ierta, loialitatea faţă de cei care l-au părăsit. Niciuna dintre preferinţele pe care le-am enumerat nu reuşeşte să îl prezinte ca pe un om timid şi slab pe calea Sa, ci îl prezintă ca pe un om cu o mare iubire. Aşadar, nu trebuie să ne mirăm că această iubire pentru cei marginalizaţi şi părăsiţi l-a condus la jertfa supremă care este crucea: cruce pe care acuzatorii lui au considerat-o o pedeapsă, deoarece a făcut o obişnuinţă din marea Sa iubire pentru oameni. Acum 2000 de ani, crucea a fost o pedeapsă pentru Cristos, dar acum, după 2000 de ani, ce este crucea pentru noi? Este ceva semnificativ pentru noi, sau e la fel cum spune cântecul pe care l-am auzit de atâtea ori în această perioadă a Postului?

Cruce sfântă părăsită

Lângă margine de drum,

Coperişul tău se strică

Cu creştinii de acum.

Este timpul încercării,

Când pământul a uitat

Că în drumul peste veacuri

Numai tu l-ai luminat.

Crucea lui Isus stă în centrul creştinismului ca semn al marii iubiri pentru noi. Dacă vreodată ne vom întreba dacă suntem cu adevărat iubiţi, putem să ne uităm la Cel care e pe cruce. Este greu să ne gândim că nu ne iubeşte nimeni, când ştim că cineva a murit pentru noi. Crucea este ridicată ca semn ce merită să fie adorat, iar cineva crede că noi merităm acel semn al durerii şi al suferinţei, iar acel cineva este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Trebuie să ne amintim patima lui Isus nu ca pe un lucru făcut fără cap şi cu violenţă, ci, mai degrabă, trebuie să onorăm actul suprem făcut de el din iubire. Dragostea unuia care „nu a ţinut cu orice preţ să apară egal cu Dumnezeu, dar s-a înjosit pe sine luând firea sclavului şi devenind asemenea oamenilor” (Fil 2,6-7), şi, aşa cum suntem, să arătăm că putem să iubim, în ciuda păcatelor şi căderilor noastre, deoarece Dumnezeu ne iubeşte. Aceasta este inima întregii pătimiri, restul nu sunt decât simple comentarii.

Iar toate să fie spre mai marea slavă a lui Dumnezeu şi spre mântuirea noastră, a tuturor!

Gabriel Bîrnat