Num 11,25-29; Iac 5,1-6; Mc 9,38-43.45.47-48
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au considerat că Dumnezeu trebuie să acţioneze conform legilor şi principiilor umane. A existat mereu ispita de a limita acţiunea lui Dumnezeu la anumite persoane sau locuri. Însă modul de a acţiona al lui Dumnezeu nu poate fi limitat de voinţa omului. Textele biblice din această zi ne oferă o panoramă deosebită asupra modului de a acţiona al lui Dumnezeu şi asupra reacţiei omului în faţa darului său. El nu face deosebiri între oameni, nu se uită la cartea lor de identitate sau la caracterizarea făcută de alţii, ci doar la faptele lor.
Nu există un loc sau o persoană în care Dumnezeu trebuie să acţioneze. Această învăţătură este deja prezentă în Vechiul Testament, aşa cum se poate observa din prima lectură. Spre sfârşitul vieţii sale, Moise a desemnat şaptezeci de bătrâni care să-l ajute în conducerea poporului. Convocaţi la cort, bătrânii primesc duhul lui Dumnezeu, al cărui efect este descris cu termenul a profeţi. Însă acelaşi duh a coborât şi asupra lui Eldad şi Medad, cei doi bătrâni care au rămas în tabără. Acest eveniment a provocat un şoc puternic în rândul poporului izraelit. Luând cuvântul, Iosua îi cere lui Moise: „Domnul meu, opreşte-i!” (Num 11,28) Dar Moise răspunde ca o persoană care vorbeşte într-adevăr cu duhul lui Dumnezeu: „Eşti gelos în locul meu? De-ar trimite Dumnezeu duhul său, ca să facă din tot poporul său un popor de profeţi” (Num 11,29).
Textul nu precizează criteriile după care au fost aleşi cei şaptezeci de bătrâni şi nici dacă ei s-au evidenţiat într-un mod special. Ştim doar că asupra lor a coborât duhul lui Dumnezeu. Acest fapt demonstrează că darul duhului lui Dumnezeu nu poate fi condiţionat de oameni, nici chiar de Moise. Darul lui Dumnezeu este generos şi liber în toate acţiunile sale; el face mai mult decât a promis şi mai mult decât se aşteaptă oamenii de la el. Cei doi bătrâni nu se aflau la cortul întâlnirii, dar locul nu este o condiţie prin care poţi sau nu poţi să primeşti duhul lui Dumnezeu.
O scenă similară găsim şi în evanghelie. Ioan, unul dintre cei doisprezece apostoli, a văzut pe cineva care scotea demoni în numele lui Isus, fără a face parte din grupul lor. Practica exorcismului era suficient de răspândită în ambientul iudaic: diverşi oameni se prezentau ca persoane capabile să-i vindece pe cei posedaţi. Pentru a realiza această vindecare foloseau formule şi rugăciuni în care invocau numele Domnului, dar, mai ales, se foloseau de autoritatea unui învăţător influent din acea zonă. Ioan se revoltă împotriva acestei persoane: cum poate acesta să scoată demoni în numele lui Isus fără a face parte din grupul nostru? El considera că pentru a te folosi de numele lui Isus în practica exorcistă era absolut necesar să faci parte din grupul apostolilor. Însă Isus respinge mentalitatea meschină a lui Ioan: Cel care nu este împotriva noastră este cu noi! (Mc 9,40) Cel care foloseşte numele său pentru exorcisme în mod implicit recunoaşte autoritatea şi puterea lui Isus. Chiar dacă el nu are încă credinţa discipolilor, comportamentul său manifestă veneraţie şi respect pentru Isus şi toate acţiunile sale bune. Ioan, în intervenţia sa, nu a ţinut cont de această predispoziţie şi, limitându-se la observarea apartenenţei, nu e dintre ai noştri, a pierdut din vedere esenţa lucrurilor, adevărul.
Aceste două relatări scot în evidenţă faptul că darul duhului nu este legat de un loc sau de o grupare, ci suflă asupra cui vrea, mai ales acolo unde găseşte teren prielnic: suflă asupra celui sărac sau asupra celui bogat, asupra intelectualului sau asupra celui simplu, înăuntru sau în afara instituţiilor; trebuie doar să ştii să acţionezi în numele său. Dumnezeu nu privilegiază pe nimeni, se deschide tuturor; se oferă oricui ştie să-l primească.
În Liturgia cuvântului din această zi găsim şi două atitudini ale omului în faţa darului lui Dumnezeu: invidia şi refuzul de a primi darul său. Prima lectură şi evanghelia scot în evidenţă invidia. Iosua este invidios, pentru că cei doi bătrâni rămaşi în tabără profeţesc fără a face parte din grupul lor. Ioan este invidios, pentru că un oarecare o face pe exorcistul fără a face parte din grupul apostolilor. Lui Iosua, Moise îi va replica: Eşti gelos în locul meu? De-ar trimite Dumnezeu duhul său, ca să facă din tot poporul său un popor de profeţi. Lui Ioan, Isus îi porunceşte: Nu-l împiedicaţi, căci cel care face o minune în numele meu nu poate, imediat după aceea, să mă vorbească de rău (Mc 9,39).
Atitudinea celor doi discipoli poate trezi numeroase întrebări. De ce au reacţionat în modul acesta? De ce sunt invidioşi în faţa acestui dar al lui Dumnezeu? Oare acţiunea lui Dumnezeu nu era şi în favoarea lor? De ce sunt invidioşi când Dumnezeu acţionează în comunitate şi îl trimite pe duhul său asupra acestor oameni? Dar noi ce atitudine avem?
Un preot care se ocupa cu pastoraţia deţinuţilor la Roma povesteşte una dintre întâmplările sale:
Acum câţiva ani, am luat cu mine la întâlnirea cu un grup de persoane un tânăr, fost deţinut, pentru a povesti istoria propriei sale convertiri. Tânărul a vorbit cu multă umilinţă, dar şi cu multă convingere. Totuşi, la sfârşitul întâlnirii, o doamnă îmi spune: „Părinte, aţi adus un delincvent să ne dea lecţii nouă? Oare nu suntem noi mai buni decât el? Ce putem învăţa noi de la omul acesta?” Cât orgoliu în aceste cuvinte! Mi-a venit imediat în minte parabola vameşului şi a fariseului şi i-am răspuns astfel acelei persoane: „Doamnă, vă reamintesc că în cer se face sărbătoare pentru orice fiu care se converteşte; vă reamintesc că cei care fac parte din Biserica lui Cristos au datoria de a-i căuta şi de a-i primi cu dragoste pe toţi cei care vor să intre în această Biserică”.
Observăm o atitudine asemănătoare cu cea a lui Iosua şi a lui Ioan. Trebuie să recunoaştem că şi noi avem uneori o atitudine similară. Nu putem concepe că Dumnezeu poate acţiona în anumite persoane care în opinia noastră nu sunt demne de acest lucru. Nu putem concepe că o persoană poate fi mai bună decât noi. Ne-am obişnuit să criticăm creştinii ortodocşi sau pe cei reformaţi, însă uităm că şi în aceste religii există lucruri bune: credinţa în Dumnezeu, dragostea faţă de rugăciune şi faţă de cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, uităm că şi în cadrul acestor religii sunt oameni care se remarcă prin sfinţenia vieţii. În acest sens, sunt foarte sugestive cuvintele lui Ioan Gură de Aur:
Nimic nu dezbină mai mult ca invidia: zgârcitul se bucură când primeşte ceva; invidiosul când nu primeşte altul. El socoteşte ca un bun al său toată nenorocirea ce se întâmplă altuia şi nu ceea ce i se întâmplă bun. Duşman al întregii firi omeneşti, el merge peste tot (Despre invidie).
Dumnezeu, prin textele biblice de astăzi, ne invită la solidaritate: Cine nu este împotriva noastră este cu noi! Orice om care face binele trebuie văzut ca un prieten. Să lăsăm la o parte legea lui totul sau nimic, care uneori valorează foarte mult pentru noi, şi să fim mai atenţi la binele pe care îl poate face o persoană.
Fiecare dintre noi am primit un dar. Dacă nu suntem atenţi la acest dar, ajungem la o altă greşeală, aşa cum putem observa din lectura a doua. Dragostea de bani, de bogăţii scoate în evidenţă refuzul omului de a primi duhul lui Dumnezeu. Bogăţiile nu sunt rele în sine, dar îl pot face foarte uşor pe om să se încreadă în ele. Unii oameni pun bogăţia pe primul loc în viaţa lor, crezând că dragostea de bogăţii şi dragostea faţă de Dumnezeu pot subzista. Din păcate, pentru ei bogăţia a devenit un alt dumnezeu. Însă Isus Cristos ne avertizează: Nici un servitor nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei (Lc 16,13). Dragostea de bani şi credinţa creştină nu pot merge împreună: fie este una, fie este alta.
Lecturile din această zi ne atrag atenţia asupra acestor două atitudini greşite pe care le putem avea în faţa darului lui Dumnezeu. Să învăţăm să ne recunoaştem limitele în judecăţile noastre asupra altora. Să renunţăm la invidia spirituală şi la acea presupunere că noi suntem cei mai buni, presupunere care ne îndepărtează de alţii şi, în definitiv, ne îndepărtează de Dumnezeu şi de acţiunea duhului său. Să ne deschidem inima pentru a primi duhul lui Dumnezeu şi să lăsăm la o parte lucrurile care ne îndepărtează de el. Învăţând să apreciem, să stimăm şi să primim cu dragoste adevărul şi binele pentru ceea ce sunt, vom deveni adevăraţi creştini.
Răzvan MĂTĂŞEL