Înţ 2,12.17-20; Iac 3,16-4,3; Mc 9,30-37

„Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor” (Mc 9,35). Cine nu doreşte să fie primul? Tendinţa de a domina, de a fi remarcaţi este parte a naturii umane. Dorinţa de a fi primii este înnăscută. În noi se află o forţă ascunsă care, în mod irezistibil, ne împinge să fim deasupra celorlalţi. Să încercăm să ne reprezentăm întreaga umanitate, aşa cum apare ea în ochii lui Dumnezeu. Vom avea spectacolul unei mulţimi imense de oameni care se ridică pe vârfurile picioarelor, care încearcă să se înalţe unul deasupra celuilalt, strivindu-i pe cei de lângă ei, făcându-şi simţită prezenţa într-un mod represiv, fiindu-le frică să treacă neobservaţi.

Din prima lectură aflăm că viaţa celui drept este o acuză la adresa vieţii celor răi, a celor mândri. Cel drept, care posedă o conştiinţă vie, impregnează ambientul în care se află cu spiritul său de trăire autentică, de slujire. El este o mărturie a prezenţei lui Dumnezeu. Dar pentru a putea fi perceput ca atare, este necesară atitudinea specifică unei persoane modeste, care slujeşte.

Sfântul Iacob, în lectura a doua de astăzi, ne întreabă: „De unde vin războaiele, de unde conflictele dintre noi?… Râvniţi şi nu aveţi; ucideţi şi invidiaţi, dar nu reuşiţi să obţineţi”. Răul cel mai mare provine de aici. Aşadar, nu doar nefericirea lumii, dar şi a noastră personală, nefericirea zilnică, derivă de aici, din dorinţele exagerate de a fi primii, din ambiţiile pe care nu reuşim să le satisfacem, sau, odată satisfăcute, devenim mai nemulţumiţi decât la început. Isus indică o altă perspectivă, a sa personală: a deschide mâna pe care o ţinem închisă, a pierde, a fi precum copiii. Aceasta este poate una dintre provocările cele mai profunde şi mai dificile de înţeles ale evangheliei. Dar dacă se începe practicarea slujirii, Domnul o va face înţeleasă şi va fi o revelaţie. A redeveni copii înseamnă să ne întoarcem la starea omului de la început, când a fost creat de Dumnezeu, când pentru a fi vesel şi pentru a se bucura nu avea nevoie să posede doar pentru sine, când Eva era asemenea lui, şi nu proprietatea sa. Trebuie să ne întoarcem la acea copilărie, pentru că, în prezent, copiii sunt încă semn şi amintire a acelei stări.

Celebrul matematician francez Charles Sturm era foarte modest. Printre nenumăratele contribuţii în ştiinţă, Sturm este şi autorul unei teoreme care îi poartă numele. Într-o zi, venind momentul să demonstreze această teoremă şi neştiind cum să procedeze pentru a vorbi cât mai puţin despre sine, a rostit cu o voce joasă şi emoţionat următoarele cuvinte: „Şi acum am ajuns la teorema al cărei nume am onoarea să-l port!”

În contextul nostru actual, tendinţa de a fi „la suprafaţă” este accentuată până la forme frenetice. Din dorinţa de a fi remarcaţi, acţiunile noastre capătă nuanţe dintre cele mai exagerate, până la absurd. Şi chiar şi atunci când nu sunt atinse forme extreme de acest gen, fondul acţiunilor este caracterizat de o competitivitate exasperantă. Câte lucruri nu se fac pentru a nu fi mai prejos decât cel de lângă mine, decât un coleg, decât un prieten!

„Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor”. Care este poziţia noastră faţă de tendinţele actuale în lumina cuvintelor evangheliei de astăzi? Condamnă oare Isus dorinţa de a excela, de a face lucruri mari în viaţă, de a da ce-i mai bun din noi? Creează oare el spaţiu pentru o atitudine de nepăsare? Favorizează spiritul de renunţare, lenevia? Uneori creştinii au interpretat greşit gândirea lui Isus, ajungându-se la înţelegeri eronate asupra mesajului evanghelic. „Dacă cineva vrea să fie primul…” Aşadar, este posibil să-ţi doreşti să fii primul. Nu este interzis. Cu aceste cuvinte Isus nu numai că nu interzice dorinţa de a fi primul, dar o încurajează. Doar că arată o cale nouă şi diferită pentru a o realiza. Nu în detrimentul celor din jur, ci în favoarea lor. Este suficient, într-adevăr, să fii ultimul şi slujitorul tuturor.

Să aruncăm o privire asupra celor care, acţionând într-un fel sau altul, doresc să predomine. Voinţa de putere, chiar şi atunci când nu poate fi interpretată în manieră extremistă, la ce poate duce? La o situaţie în care unul domină, iar ceilalţi sunt aserviţi. Unul este „fericit”, dacă se poate considera aceasta fericire, iar ceilalţi sunt nefericiţi. Unul singur este învingător, toţi ceilalţi învinşi.

În cadrul slujirii, în schimb, toţi beneficiază de măreţia unei persoane. Cine este mare în slujire îi face la fel şi pe ceilalţi. Neînălţându-se deasupra celorlalţi, îi înalţă pe ceilalţi cu sine. Un exemplu în acest sens a fost Maica Tereza, a cărei măreţie a fost benefică pentru atâtea persoane. Ea a fost cu siguranţă o „primă doamnă”. La funeraliile sale au fost prezenţi şefi de state şi personalităţi din întreaga lume. Aceasta este măreţia autentică, să primezi în acest fel.

Dacă evanghelia duminicii de astăzi ne provoacă la o „competiţie” specială, în care învinge cel care se face „ultimul şi slujitorul tuturor”, să încercăm să înţelegem în ce constă slujirea, pentru a putea parcurge acest drum. Cuvintele „slujitor” şi „slujire”, precum şi „sărăcie” şi „solitudine” au două sensuri: unul negativ şi unul pozitiv. Luat în sens pasiv, „slujitor” indică pe cineva dependent, care nu este liber, care este supus altora, ceea ce conturează o perspectivă negativă. În schimb, luat în sens activ, „slujitor” indică acea persoană amabilă care se pune la dispoziţie, care se dedică şi se sacrifică de bunăvoie celorlalţi, rezultând astfel o iubire deschisă, altruism şi generozitate. Acesta este sensul mesajului evanghelic pentru slujire, şi nicidecum ceea ce se numeşte servilism.

Este necesar ca slujirea creştină să fie modelată pe aceea a lui Cristos. Iar „competiţia” prospectată în evanghelia de astăzi, în care este primul cel care se face ultimul, a fost deja câştigată de însuşi Isus Cristos, întrucât s-a făcut ultimul şi slujitorul tuturor şi şi-a dat viaţa ca răscumpărare.

În concluzie, atitudinea lui Isus Cristos este emblematică pentru trăirea noastră creştină. În clipa morţii, când tragedia singurătăţii a încercat să-şi pună amprenta pe sufletul lui, el, cu ultimele puteri, a aprins o lumină nouă: „Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu”. Fiindcă, aşa cum afirma Maica Tereza de Calcutta, „este mai bine să aprinzi o lumină, oricât de mică, decât să te plângi de întuneric”.

Iulian ROCA