Is 50,5-9; Iac 2,14-18; Mc 8,27-35

Fraţii mei, credinţa fără fapte este moartă! (Iac 2,17).

Acest îndemn vrea să ne descopere, în primul rând, importanţa credinţei, care trebuie mărturisită în situaţii concrete de viaţă, asemenea lui Petru şi celorlalţi apostoli. Pe de altă parte, credinţa nu poate să rămână la nivel teoretic. Episodul mărturisirii lui Petru vrea să scoată în evidenţă tocmai importanţa credinţei în acela pe care îl urmăm. Aceasta este credinţa care justifică şi mântuieşte, o credinţă care pătrunde toată fiinţa şi o pune necondiţionat în serviciul lui Cristos şi al fraţilor pentru mântuirea lor.

Evanghelia de astăzi ne relatează cele întâmplate la Cezareea lui Filip şi marchează o întoarcere decisivă în Evanghelia după sfântul Marcu. Până acum, Isus i-a condus în mod progresiv pe discipolii săi să se apropie de misterul său, acum îi întreabă în mod direct ce cred despre identitatea sa: „Cine spune lumea că sunt eu?” Observăm în această succesiune de evenimente o pregătire făcută de Isus apostolilor cu privire la persoana sa, că el este Mesia, iar mărturia lui Petru ne dovedeşte că a reuşit.

Vedem cum activitatea lui Isus trezeşte interesul crescând al mulţimii, al autorităţilor şi al discipolilor. Ne întrebăm: oare ce părere au avut ucenicii, înainte ca Isus să-i întrebe în mod direct? Isus vrea să ştie ce gândesc oamenii despre El. În acest fel, îi determină să facă o analiză lucidă. Întrebarea adresată lui Petru se traduce pentru fiecare dintre noi: „Cine este Isus pentru mine?” „Cine este Isus pentru dumneavoastră?” Cu alte cuvinte, este întrebarea mereu actuală: ce înseamnă pentru mine a fi creştin? Petru răspunde în numele colegiului apostolilor printr-o profesiune de credinţă cu un conţinut cristologic explicit: „Tu eşti Cristosul”. Însă noi putem să dăm acelaşi răspuns? Fiecare în faţa Crucifixului sau a Ostiei expuse pe altar poate să răspundă la întrebarea care vine din partea lui Isus.

Evanghelistul, după cum probabil ne-am fi aşteptat, în loc să descrie mulţumirea sau entuziasmul lui Isus cu privire la răspunsul primit, ne relatează despre avertizarea lui aspră: „Isus le-a poruncit cu tărie să nu spună nimănui lucrul acesta despre El”. Isus nu a vrut nici o propagandă misionară înainte de înviere. El apare ca Mesia prin faptele sale puternice, dar numai după istoria suferinţelor, umilirilor, morţii şi învierii sale, astfel putând fi recunoscut ca Fiul lui Dumnezeu. Abia din acest moment începe învăţătura lui cu privire la destinul Fiului Omului, umilit, suferind şi la urmă ucis, dar care va învia prin puterea lui Dumnezeu. De acum înainte, va trebui să-i convingă pe discipoli că El este Mesia, prevestit astfel de profeţi.

Având în vedere Evanghelia în care Isus face prima prevestire a pătimirii sale, prima lectură ne prezintă al treilea cânt al Slujitorului lui Iahve în suferinţă. Acest cânt este o clară şi detaliată profeţie a pătimirii lui Mesia. În această extremă umilire el ştie că este totuşi cu Dumnezeu şi exprimă o încredere profundă, care este deja o anticipare a victoriei finale. Isaia arată căile nonviolenţei, unde iubirea trebuie să urmeze logica impetuoasă a crucii.

Reacţia lui Petru la perspectiva destinului dureros al Învăţătorului este adesea reacţia noastră atunci când viaţa se prezintă în realitatea sa dură. Credinţa însă cere o adeziune totală. Aceasta vine din mărturisirea lui Petru: „Tu eşti Cristos”. Însă Petru, în umilinţa sa, consideră inacceptabilă soarta dureroasă pe care Cristos i-o prezintă. Şi îndată după aceea, când Isus le propune aspectul misterului suferinţei şi al morţii Fiului Omului, Petru este incoerent: „A început să-i facă reproşuri vii”. Petru trebuie să înveţe să accepte treptat tot misterul lui Cristos, mister atât de tulburător pentru viziunea umană. Adesea ni se întâmplă şi nouă acelaşi lucru, însă trebuie să rămânem mereu coerenţi credinţei pe care o mărturisim şi o practicăm.

Dacă ar fi fost după Petru şi după ceilalţi apostoli, atunci nu ar fi existat nici o cruce pe Golgota şi nici o mântuire prin sângele lui Cristos. Ucenicul adevărat calcă pe urmele învăţătorului său şi nu încearcă, asemenea lui Petru, să elimine suferinţa. Dacă ucenicii vor cu adevărat să rămână cu El, ei trebuie să renunţe la concepţiile lor lumeşti şi să caute şi ei să împlinească voinţa Tatălui. Nu acţionăm şi noi adesea în acest mod, făcând reproşuri lui Dumnezeu şi lui Cristos? Nu vrem noi adesea să avem dreptate, şi nu Domnul? Nimeni nu este silit să-l urmeze pe Cristos. Fiecare poate să hotărască în mod liber. Isus a prezentat şi prezintă şi astăzi în mod clar preţul urmării sale. El se face cunoscut ca Mesia pentru a arăta cum trebuie să ne lepădăm de noi înşine, cum trebuie să ne luăm crucea de toate zilele şi să mergem pe urmele lui.

Însă nu crucea lui Isus! Acest lucru ar fi prea greu pentru noi. Este vorba mai mult despre crucea pe care Dumnezeu, prin harul său, a dat-o fiecăruia dintre noi. Suntem noi gata să ne luăm crucea greutăţilor zilnice, a defavorizărilor, a umilinţelor şi a batjocorilor? În Imitaţiunea lui Cristos se afirmă că, printre cei ce-l urmează pe Cristos, numărul acelora care îşi doresc împărăţia cerească este mare, însă puţini sunt aceia care poartă crucea împreună cu El; sunt mulţi cei care vor mângâieri, dar puţini cei care acceptă voinţa lui Dumnezeu în dificultăţi. Trebuie să ne temem de cruce? Nu, este răspunsul lui Isus. Omul, care din grija sa pământească evită urmarea lui Isus, îşi pierde singur viaţa veşnică. Mesia i-a învins pe duşmanii lui Dumnezeu, dar nu cu arme omeneşti, ci cu ascultarea, cu suferinţa şi cu slujirea. Răsturnarea de valori a fost atât de violentă, încât Petru, aşa cum am auzit în Evanghelie, nu a acceptat cuvintele lui Cristos. Dacă vrem să-l înţelegem pe Isus, trebuie să ne schimbăm radical concepţia lumească despre viaţă. Cea dintâi şi cea mai mare biruinţă pe care Isus o cere este cea asupra noastră înşine.

Dacă sfântul apostol Petru ne-a arătat cât de important este ca orice creştin să dea mărturie despre credinţa în Cristos în situaţii concrete de viaţă, sfântul Iacob, care este, înainte de toate, un păstor sufletesc, ne dă în lectura a doua esenţa scrisorii sale. Practic, ceea ce este fundamental pentru un creştin adevărat: „La ce foloseşte, fraţilor, dacă unul zice că are credinţă, dar nu are fapte? Credinţa fără fapte este moartă”. O mare lecţie pentru noi toţi.

Maica Tereza ne relatează o întâmplare care ne înduioşează inimile şi pe care ea a păstrat-o în notiţele sale. Ea scrie: o femeie în comă zăcea întinsă pe pământ într-o baracă sărăcăcioasă, făcută din scânduri putrede. Cei trei copii ai săi de opt, cinci şi doi ani se ţineau de corpul ei. Plângeau, suspinau şi se ţineau de mama lor muribundă ca de ultima lor speranţă. Deodată, a intrat un om bătrân, cu picioarele goale, cu pantalonii zdrenţuiţi şi cu o cămaşă ruptă, însă chipul îi era minunat. El a adus nişte orez fiert într-un vas de lemn.

Am plecat împreună de acolo, scrie Maica Tereza. El mi-a mărturisit că acel orez era cina sa, că nu-i mai rămânea nimic altceva de mâncare şi că nu mai avea nici o rupie pentru a-şi cumpăra ceva de mâncare. L-am întrebat: „Atunci nu veţi mânca nici astăzi şi nici mâine?” Îmi amintesc şi acum răspunsul dat: „Credeţi că aş fi putut mânca orezul singur, în timp ce aceşti trei copii se află într-o asemenea situaţie?” Atunci, continuă Maica Tereza, mi s-au întâlnit ochii cu cei ai lui Cristos prin ochii acestui om acoperit de zdrenţe. Spune cu mâna pe inimă: îţi poţi mânca orezul singur, ştiind că în lume sunt milioane de înfometaţi? Poţi spune că ai credinţă, creştinule, în timp ce mâna ta este închisă faţă de cei sărmani din jurul tău?

Reiese din această întâmplare tocmai ceea ce ne dezvăluie Scrisoarea sfântului Iacob. Credinţa creştinului se manifestă prin fapte de caritate, săvârşite mai ales prin slujirea celor dezmoşteniţi, ceea ce nu fac cei care trăiesc pentru lume. Sfântul Iacob ne aminteşte că o credinţă adevărată se recunoaşte prin fapte. Întotdeauna Isus în Evanghelii cere credinţă celui care se îndreaptă spre El: „Crezi că pot să fac aceasta?” „Credinţa ta te-a mântuit!” Şi apostolul Iacob, asemenea sfântului Paul, spune în altă parte că la baza trăirii creştine autentice este credinţa, darul gratuit, dar aceasta trebuie să fie operantă, să fie o credinţă care transformă viaţa.

Fie ca mesajul transmis de lecturile de astăzi să ne facă mai sensibili faţă de Cristos care a suferit pentru noi. Astfel, mărturia noastră în favoarea lui, într-o lume marcată într-un mod accentuat de materialism, să se concretizeze printr-o trăire creştină adevărată manifestată prin fapte de caritate. 

Iosif BĂLTEANU