Is 35,4-7; Iac 2,1-5; Mc 7,31-37 

Domnul nostru îi face pe cei surzi să audă, iar pe cei muţi să vorbească (cf. Mc 7,37), aceste minuni sunt o dovadă a venirii Împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul poporului ales.

Sfântul Marcu evocă în Evanghelie admiraţia mulţimii în faţa minunilor săvârşite de Isus Cristos, în faţa vindecărilor pe care Fiul lui Dumnezeu le înfăptuieşte. Aceste vindecări sunt o împlinire a profeţiei lui Isaia cu privire la venirea Regelui Mesia şi cu privire la semnele care însoţesc această venire: răzbunarea asupra păcatului şi eliberarea de bolile care îi asupresc pe aleşii Domnului.

Profetul Isaia ne transmite un mesaj de îmbărbătare, de curaj. Însuşi Dumnezeu va veni şi ne va mântui, venirea Domnului nostru Isus Cristos va fi un motiv de bucurie pentru cei nevoiaşi, pentru cei însetaţi de Dumnezeu. În prima lectură este evocată această tensiune în aşteptarea venirii Domnului Dumnezeului nostru. Această venire va fi marcată de o prosperitate, atât materială, cât şi spirituală, de o transformare a omului într-o făptură nouă, care va vedea şi va auzi, va percepe realităţile care îl înconjoară din prisma lui Dumnezeu, conform planului lui.

Psalmul pe care l-am proclamat este o laudă perenă care pătrunde viaţa noastră când ne înălţăm mintea în rugăciune, întrucât întreaga existenţă o încredinţăm protecţiei divine. Suntem incapabili să găsim mântuirea singuri, de aceea, ne adresăm milostivirii lui Dumnezeu.

Dar iată că Isus Cristos, conform profeţiei lui Isaia, s-a întrupat, s-a făcut om asemenea nouă, în afară de păcat, iar minunile săvârşite de către el au înfăptuit pentru cei care le-au cerut nu doar vindecarea trupească, ci şi cea a sufletelor prin credinţă. Pericopa evanghelică ne vorbeşte despre vindecarea unui surdomut într-un teritoriu străin, în ţinutul Decapole, aproape de Marea Galileii. Întâlnirea, din publică, devine personală, rezervată, fraternă, formată din gesturi concrete. Să ne amintim şi noi cum am reacţionat atunci când am trăit acest sentiment de apropiere, prin întâlnirea cu o personalitate. În acel moment, cu puţin curaj, nu am ţinut cont de nimeni şi de nimic, ne-am lăsat interpelaţi de acea persoană şi acea amintire a constituit pentru noi un motiv de bucurie, de edificare. Tot la fel, Isus Cristos ne fixează cu privirea pe fiecare în parte, vrea să ne arate că ne iubeşte, că noi suntem importanţi pentru el, vrea să ne vindece de infirmităţile noastre. Evanghelia menţionează că Isus l-a luat deoparte din mulţime, din agitaţia cotidiană, apoi şi-a îndreptat ochii spre cer, ca şi cum ar împărtăşi cu Dumnezeu Tatăl sentimentul de iubire, de stimă faţă de acest om care din cauza infirmităţilor sale nu reuşeşte să se exprime în mod deplin, nu reuşeşte să sesizeze bogăţiile comunicării cu alţii.

Mulţimea rămâne uimită de efectele privirii lui Isus Cristos, care de la cer se mută spre omul infirm, spre fiecare dintre noi, şi îl vindecă, ne vindecă, ne însănătoşeşte.

Pentru a-l vindeca, Isus Cristos i-a atins urechile, el, care este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, săvârşeşte o acţiune divină. Folosind salivă pentru dezlegarea limbii, Domnul vrea să arate necesitatea folosirii elementelor materiale vizibile, pentru ca acestea să fie simboluri ale acţiunii profunde a sacramentelor asupra sufletelor.

Biserica, la Botezul fiecăruia dintre noi, prin intermediul preotului, a săvârşit aceste semne pe care le-a înfăptuit Isus Cristos. Preotul a atins cu degetul urechile şi buzele noastre pentru a arăta acţiunea lui Dumnezeu în noi. Ca să ascultăm Cuvântul lui, ca să mărturisim credinţa creştină şi pentru a vesti minunile divine, mirabilia Dei, acele fapte minunate pe care El le-a făcut pentru noi. De câte infirmităţi suferă şi inima noastră? Limite şi fragilităţi pe care uneori încercăm să le ascundem cu lucruri exterioare materiale! Tocmai în această experienţă de slăbiciune, în această stare de sărăcie, Domnul se apropie şi îşi îndreaptă spre noi privirea plină de bunăvoinţă, vrea să ne încurajeze, vrea să ne reveleze adevărul şi frumuseţea vieţii noastre, valoarea noastră ca persoană umană, vrea să ne vindece, vrea să ne salveze de infirmităţile noastre. Unii dintre noi însă, deşi au un auz fin, rămân surzi la glasul Duhului Sfânt, după cum menţionează şi psalmul: „Au urechi, însă nu aud, au ochi, însă nu văd” (Ps 115,5-6). Ba chiar şi inima poate rămâne închisă la impulsurile Duhului Sfânt. Noi spunem despre o persoană că are inima deschisă, docilă la impulsurile Duhului Sfânt, însă despre o altă persoană spunem că rămâne surdă la şoaptele harului, are o inimă închisă, vrednică de compătimire. „Efatta!” – „Deschide-te!” este îndemnul pe care îl adresează Isus Cristos fiecăruia în parte. Ne amintim cu bucurie şi de îndemnul Papei Ioan Paul al II-lea, pe care îl adresa credincioşilor, în timpul pontificatului său: „Deschideţi porţile larg lui Cristos!” Sfântul Paul menţionează că însăşi credinţa noastră se naşte din ascultare, din predicarea Cuvântului lui Dumnezeu (cf. Rom 10,17).

Deschiderea noastră trebuie să se manifeste şi prin atenţia faţă de cei săraci. În lectura a doua, Sfântul apostol Iacob vrea să evidenţieze demnitatea lor în Biserică. Chiar dacă acestora nu le prisosesc bunurile materiale, nu poartă haine luxoase, ci haine modeste, totuşi Dumnezeu pe aceştia prin credinţă i-a făcut bogaţi. Sfântul Iacob nu încurajează lenea, inactivitatea, ci vorbeşte despre situaţia celor săraci ca o stare de fapt: pentru aceştia singura comoară este Dumnezeu, iar împlinirea voinţei lui prin credinţă este pentru ei singura bogăţie. Dacă fiecare dintre noi am percepe în acest fel realităţile înconjurătoare, prin această optică, atunci într-adevăr am trăi după menirea pe care a sădit-o în noi Dumnezeu.

Dincolo de infirmităţile fizice – lipsa auzului sau lipsa posibilităţii de a vorbi –, apostolul Iacob aminteşte de un handicap care ne poate paraliza din interior, pe plan spiritual; acest handicap poate afecta modul nostru de raportare în relaţia cu celălalt de lângă noi. Astfel, printr-o „sclerokardie” bolnăvicioasă, prin împietrirea inimii, putem deveni şchiopi, surzi, orbi, muţi în raportul nostru cu ceilalţi. Atitudinea noastră greşită ne poate determina să trăim „relaţii bolnave”, posesive sau egoiste cu aproapele nostru. De câte ori poate ni s-a întâmplat să-i discriminăm pe alţii în deciziile noastre, făcând deosebire între persoane? Pe cei îmbrăcaţi după ultima modă poate i-am invitat să se aşeze într-un loc de cinste, iar pe cei săraci poate i-am dat deoparte, spunându-le: „Tu stai acolo în picioare!”, sau le-am spus: „Şezi jos, la picioarele mele!” (Iac 2,3). Aceste raţionamente sunt aplicate după principii ce urmăresc eficienţa, după logica interesului.

Chiar şi cei care se consideră creştini evlavioşi trebuie să fie atenţi la acele judecăţi necinstite, trebuie să vegheze asupra inimii lor, pentru a evita preferinţele, nu numai datorită dreptăţii umane formale, ci pentru că însuşi Dumnezeu acţionează, ne întâlneşte şi ne surprinde în dialogul cu cel sărac, cu cel care este străin, bolnav, neputincios. În dialogul cu acesta ne este oferită posibilitatea de a face exerciţiu, de a învăţa să privim pe fiecare cu aceeaşi privire de iubire. Iubire pe care Domnul însuşi o are faţă de creaturile sale.

Mult mai importantă decât vindecarea trupească este cea sufletească, pe care dacă ezităm să o înfăptuim, riscăm să ne clădim întreaga viaţă pe compromisuri care treptat, treptat devin nocive.

După cum menţionează şi cea de-a doua lectură, favorizarea celor bogaţi poate periclita deschiderea faţă de cei săraci, interesul meschin poate trece înaintea dreptăţii.

Se spune că sfântul Anton de Padova a fost chemat de către o familie să predice la înmormântarea unui om care în viaţă fusese bogat. Deşi iniţial sfântul a refuzat această invitaţie, la insistenţele familiei, a venit. Însă le-a spus că situaţia sufletului acelui răposat nu este fericită, deoarece în timpul vieţii lui şi-a închis inima în faţa celor săraci. În timpul predicii, după ce a păstrat un moment de tăcere, a repetat cuvintele Domnului nostru Isus Cristos, spunând: „Acolo unde este comoara voastră este şi inima voastră (cf. Mt 6,21), de aceea, mergeţi şi vedeţi că inima acestui om este în caseta cu arginţi!” În acel moment s-a produs o reacţie de nelinişte în inimile celor prezenţi şi, după ce au mers în grabă să verifice cele spuse de sfântul Anton, au observat că acestea se adeveriseră întocmai. Aşadar, împietrirea inimii faţă de cei nevoiaşi poate bloca legătura cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru.

Însuşi Isus Cristos ne-a arătat incompatibilitatea dintre atitudinea părtinitoare faţă de cei marginalizaţi de către societate şi iubirea faţă de Creatorul nostru.

Aşadar, să ne rugăm Domnului nostru Isus Cristos, care i-a făcut pe cei surzi să audă, iar pe cei muţi să vorbească, să deschidă urechile şi inimile noastre, pentru a deveni martorii iubirii lui până la marginile pământului.

Sergiu-Felician HÂRJA