Dt 4,1-2. 6-7; Iac 1,17-18. 21b-22.27; Mc 7,1-8a 14-15. 21-23

Iată-ne adunaţi cu toţii în Biserică, pentru a participa şi a celebra sfânta Liturghie, jertfa răscumpărătoare a lui Cristos ce se înfăptuieşte pe altar. A treia poruncă a lui Dumnezeu zice: „Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului”. Este una dintre cele zece porunci date de Dumnezeu poporului ales, prin intermediul lui Moise, porunci ce reprezintă însăşi Legea sa. Dar, după cum bine ştim, poporul ales a fost infidel şi nestatornic în urmarea Legii, Dumnezeu trebuind să intervină deseori, cerând păzirea poruncilor sale. La aceasta ne cheamă şi pe noi Liturgia Cuvântului în această duminică: să păzim poruncile, să le păstrăm într-o inimă curată şi să punem Cuvântul Domnului în practică.

În prima lectură, luată din Cartea Deuteronomului, Dumnezeu, prin intermediul lui Moise, legislatorul lui Israel, aminteşte poporului de Alianţa încheiată cu El pe Muntele Sinai: „Să păziţi poruncile Domnului Dumnezeului vostru”, precum şi de frumuseţea acestui legământ, pentru că Israel are legi raţionale, pline de înţelepciune, care sunt motiv de invidie din partea celorlalte popoare.

Şi nouă Dumnezeu ne aminteşte astăzi să păstrăm fidelitatea faţă de poruncile şi legile sale. A păzi poruncile înseamnă a te conforma înţelepciunii şi voinţei lui Dumnezeu. Acest cuvânt al lui Dumnezeu, rezumat în porunci, e izvorul adevăratei înţelepciuni, nu pentru „a şti multe lucruri”, ci pentru a şti să trăim fără a ne înşela asupra valorii lucrurilor. Însă astăzi mulţi au pierdut simţul adevăratei valori a legii lui Dumnezeu şi când aud de legi, de porunci, şi-l imaginează pe Dumnezeu ca un stăpân, ca unul care doar impune fără să ofere nimic în schimb. În unii ca aceştia poruncile lui Dumnezeu provoacă repulsie, după cum ne spune şi sfântul Francisc de Sales: „Mulţi respectă poruncile aşa cum înghiţi medicamentele, mai mult de teamă că se osândesc când vor muri decât din dorinţa de a trăi pe placul Mântuitorului”. Dar pentru noi ce valoare au poruncile? Le văd eu ca un ajutor din partea lui Dumnezeu? Sau ca ceva impus, ceva ce-mi limitează libertatea? Dumnezeu respectă libertatea omului, el nu acţionează ca un mânuitor de marionete care trage nişte sfori cu care i-a legat pe oameni. El are un plan de iubire pentru fiecare om şi fiecare dintre noi poate să spună da sau nu, pentru că omul este liber să aleagă. Legea, pe care poporul trebuie să o respecte conform primei lecturi, nu se opune libertăţii. Ea este asemenea unui indicator care ne spune ce este bine pentru noi, cum să procedăm pentru a ajunge în casa Tatălui, unde vom afla căldură, seninătate, fericire.

Preceptele Decalogului – ne învaţă Catehismul Bisericii Catolice la numărul 1926 – pun fundamentele vocaţiei omului creat după chipul lui Dumnezeu. Ele interzic ceea ce este contrar iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele şi prescriu ceea ce este esenţial.

În Cuvântul său găsim tot ce avem nevoie, nu trebuie să adăugăm nimic la ceea ce Dumnezeu ne revelează, ci doar să-I îndeplinim poruncile. Aşadar, respectul faţă de Lege sau, mai bine zis, angajamentul de a nu o încălca este primul pas, condiţia necesară pentru a fi creştini. Însă nu ajunge să facem anumite lucruri, să îndeplinim anumite prescripţii, ci trebuie să vedem cu ce spirit le facem.

În pasajul evanghelic, sfântul Marcu ne relatează confruntarea lui Isus cu fariseii cât priveşte respectarea ritualurilor de curăţare impuse de legea iudaică. Disputa pe care ne-o prezintă evanghelistul priveşte un comportament în aparenţă banal: spălarea mâinilor înainte de masă. Astăzi, nouă ni se pare totul foarte simplu: o normă bună de igienă şi de bună-cuviinţă, am spune. Dar pe timpul lui Isus acest gest simplu devenise un rit religios, o observanţă morală, şi multe alte comportamente şi lucruri erau catalogate ca fiind curate sau necurate. La bază, aceste distincţii erau numai tradiţii umane, transmise din generaţie în generaţie, după cum se poate desprinde şi din întrebarea adresată de farisei lui Isus: „Pentru ce ucenicii tăi nu respectă tradiţia bătrânilor şi mănâncă cu mâinile nespălate?” Răspunsul lui Isus este prompt. El îi mustră aspru pe aceştia, pentru că respectau aceste purificări în detaliu, dar inima lor era departe de Dumnezeu, pierduseră puritatea inimii. Cristos subliniază imediat diferenţa dintre planul lui Dumnezeu şi modul în care ajungea poporul să-l trăiască. Şi opune doi termeni, luaţi drept simbol, buzele şi inima: „Acest popor mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de mine”.

Acest reproş ar putea să ni-l facă şi nouă astăzi Cristos. Mulţi sunt aceia care nici măcar nu mai cunosc poruncile, ce să mai zicem de a le împlini? Oare are vreun sens să venim la Liturghie şi, în acelaşi timp, să ne gândim la afacerile noastre? Sau să ne rugăm şi apoi să nu încercăm niciodată să înţelegem ce vrea Dumnezeu să ne spună prin evenimentele din viaţa noastră? Aşadar, examinând viaţa noastră creştină, putem să ne întrebăm în ce mod respectăm şi împlinim poruncile. Dacă le respectăm în maniera fariseilor, în loc să le punem în practică cu autenticitatea unei inimi care caută sincer să-i placă lui Dumnezeu.

Constituţia pastorală Gaudium et spes a Conciliului al II-lea din Vatican spune:

Demnitatea omului îi cere să acţioneze conform unei alegeri conştiente şi libere, adică în mod personal, împins şi călăuzit dinlăuntru, şi nu dintr-un impuls interior orb sau dintr-o pură constrângere externă (GS 17).

Isus arată că inima, sufletul omului este cel care dă culoare vieţii: „nimic din ceea ce este în afara omului, şi care pătrunde în el, nu-l poate întina, dar numai ceea ce iese din el”. Acţiunile omului provin mai întâi din inimă şi, dacă aceasta este necurată, omul întreg va fi necurat. Faptele exterioare sunt întotdeauna marcate de ceea ce se găseşte în inimă. Cristos ne cere să iubim puritatea inimii, singurul lucru ce ne va îngădui să-l vedem pe Dumnezeu în mijlocul îndatoririlor zilnice. Pentru aceasta este necesar să ne examinăm inima, după cum ne îndeamnă şi sfântul Augustin în Confesiunile sale: „Intră din nou în inima ta, tu, care ai devenit un străin pentru tine însuţi, prin faptul că rătăceşti în afara ta. Nu te cunoşti pe tine şi îl cauţi pe Cel ce te-a creat! Intră în inima ta; examinează acolo ceea ce poate percepi din Dumnezeu, pentru că acolo se află chipul lui Dumnezeu… În omul interior locuieşte Adevărul”. Dumnezeu vrea să vină în inima noastră însoţindu-ne în tot ceea ce facem, dând un sens nou tuturor activităţilor noastre.

Se povesteşte că un înţelept a devenit foarte celebru prin răspunsurile şi sfaturile sale. Pentru a se convinge de aceasta, Dumnezeu îi apăru într-o zi şi îi spuse: „Vreau să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu omenirea. Mi-am întrebat îngerii care ar fi cea mai bună ascunzătoare. Unii au spus că adâncul oceanului. Alţii, culmea muntelui cel mai înalt. Alţii, faţa ascunsă a lunii sau vreo stea îndepărtată. Tu ce mă povăţuieşti?” Înţeleptul răspunse: „Ascunde-te în inima omului. Acesta este ultimul loc la care s-ar gândi”. Şi cum să-l găsească omul pe Dumnezeu în inimă când aceasta e asaltată de atâtea pericole: de egoism sub toate formele sale, de intenţii strâmbe, de indiferenţă? Vedem cum în zilele noastre a apărut un element de o gravitate deosebită, şi anume degradarea iubirii umane şi valul de necurăţie, de senzualitate, ce influenţează tot mai mult comportamentul, conştiinţa şi inima omului. E de ajuns să deschidem televizorul, pe orice post vrem, să navigăm pe internet, să răsfoim presa sau să fim atenţi la limbajul şi subiectele dezbătute de tinerii de azi şi ne vom convinge de aceasta. Însă acest tip de senzualitate reprezintă o formă de înjosire a omului, afectează intimitatea fiinţei şi îndepărtează de Dumnezeu. Adevărata puritate trebuie să înceapă cu inima, căci de aici pornesc toate „gândurile rele, desfrânarea, furturile, crimele, adulterul, lăcomia, înşelăciunea, răutatea, invidia, calomnia, mândria şi nechibzuinţa” (Mc 7,21-22).

Un sfat preţios, de a trăi drept creştini, de a ne dispune sufletul la primirea voinţei divine, ne este sugerat şi de sfântul Iacob în a doua lectură de astăzi:

Lepădaţi-vă de orice necurăţie, primiţi cu umilinţă cuvântul lui Dumnezeu semănat în voi… puneţi cuvântul în practică, nu vă mulţumiţi numai să-l ascultaţi, căci astfel vă înşelaţi pe voi înşivă (Iac 1,21-22).

Trebuie să înmulţim ocaziile de a pune în practică cuvântul său, să îndeplinim poruncile. Când ni se întâmplă să trăim fie doar şi o singură parte din acestea, nu simţim oare în noi o profundă senzaţie de putere de iubire, o mulţumire sufletească că am făcut ceva bun? În acel moment descoperim adevărata noastră identitate, simţim că suntem fii ai lui Dumnezeu: viaţa are sens doar mergând împreună cu El. Când vom şti să sporim aceste ocazii, vom reuşi să transformăm zilele noastre. Cu inima aproape de Dumnezeu, locul în care îl întâlnim şi în care El este prezent, şi încredinţându-ne cuvântului său, drumul nostru va fi mai uşor şi ne va conduce către bucuria interioară. Să-l rugăm şi noi astăzi împreună cu sfântul Augustin: „Doamne, tu, care eşti în mine mai mult decât mine, fă-mă prezent prezenţei tale”. Amin.

Mihai SAVIN