Lev 19,1-2.17-18; 1Cor 3,16-23; Mt 5,38-48

Iubiţi-i pe duşmanii voştri!

Trăim într-o lume tensionată, în care, în orice moment, poate izbucni un conflict. Auzim mereu vorbindu-se despre diferite conflicte economice, culturale şi, nu în ultimul rând, religioase.

Oamenii nu mai acordă timp suficient reflecţiei şi analizării unei situaţii critice, nu mai sunt dispuşi să tolereze, cu atât mai puţin, să-i ierte pe cei care le-au greşit. Astăzi, majoritatea acţiunilor omului nu mai sunt trecute prin filtrul raţiunii, ci sunt guvernate de instinct, de instinctul de autoapărare.

Maladiile care au infectat întreaga lume sunt individualismul şi ura. Fiecare are grijă de propria persoană, este insensibil la greutăţile altora, iar în caz că ar apărea vreo neînţelegere, nimeni nu este dispus să cedeze. Constat cu dezamăgire că şi noi, creştinii, suntem atinşi de acest virus al răzbunării şi al „recompensării” adversarului pe măsura faptelor săvârşite împotriva noastră.

Mesajul Liturgiei cuvântului din această duminică invită la pace, iertare şi iubire, la iubirea duşmanilor.

Prima lectură face parte din capitolul 19 al Cărţii Leviticului. Acest capitol cuprinde o serie de legi cu privire la cult, justiţie, milă şi castitate, toate fiind citite în lumina sfinţeniei lui Dumnezeu. Dumnezeu îi vorbeşte lui Moise şi, prin el, dă poporului ales legea iubirii aproapelui. În Vechiul Testament, termenul aproapele are un înţeles restrâns, semnificând doar rudele şi prietenii. Iubirea faţă de aproapele se manifestă prin caritate şi corectarea acestuia când se află în păcat. Ca măsură a iubirii aproapelui, Domnul ne propune iubirea de sine. „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev 19,18).

În Evanghelia de astăzi observăm cum Isus desfiinţează legea talionului, care impunea paritate în cazul unei eventuale răzbunări: „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Isus le cere creştinilor o oarecare pasivitate în faţa răutăţii duşmanului: „Dacă unul te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt” (Mt 5,39).

Ne putem imagina o societate în care aceste precepte ar fi puse în practică? Este posibilă o lume în care omul să se opună instinctului natural de a-şi face singur dreptate? Da, acest lucru este posibil; trebuie să privim doar spre Cristos, la umilinţa pe care a suferit-o din partea oamenilor.

Citind în continuare fragmentul evanghelic, vedem că Isus nu se opreşte la o atitudine pasivă a creştinului, ci le cere discipolilor săi, am spune noi, imposibilul, adică să-i iubească pe duşmanii lor, ba, mai mult, să se roage pentru cei care-i persecută.

Pilonii păcii adevărate sunt dreptatea şi acel tip special de iubire care este iertarea. Primirea şi dăruirea iertării determină o nouă calitate a relaţiilor dintre oameni, întrerup spirala de ură şi răzbunare, sfărâmă lanţurile răului care leagă inimile adversarilor. Pentru ţările care tind spre reconciliere şi pentru toţi cei care doresc o convieţuire paşnică între oameni şi popoare, nu există o altă cale decât iertarea primită şi dăruită.

Ce bogăţie de învăţături mântuitoare descoperim în cuvintele lui Cristos: „Iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, ca să fiţi fiii Tatălui vostru din ceruri, care face să răsară soarele său peste cei buni şi peste cei răi şi să cadă ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi!” (Mt 5,44-45)

Un părinte al pustiului, numit Zenon, îi învăţa astfel pe discipolii săi:

Atunci când îngenuncheaţi în faţa Domnului şi vă ridicaţi mâinile către el în semn de rugăciune, înainte de a vă ruga pentru sufletul vostru, pentru a fi siguri că Dumnezeu vă va asculta de îndată rugăciunea, să vă rugaţi mai întâi pentru sufletul duşmanului vostru.

Iubirea şi rugăciunea faţă de duşmani ne diferenţiază de alţi oameni, ne face să fim deosebiţi, chiar dacă, de multe ori, suntem luaţi în râs.

Este omul din zilele noastre capabil de un astfel de eroism? Este în stare să facă ceea ce a făcut Isus pe cruce: să uite de suferinţele sale şi să ceară iertare Tatălui pentru păcatele răufăcătorilor? Acest lucru este posibil, dar nu cu puteri omeneşti, ci fiind întăriţi cu haruri cereşti, în special cu harul care izvorăşte din sacramentul Euharistiei. Drept mărturie stau atâţia martiri care, în ceasul morţii lor, au uitat de suferinţele la care le era supus trupul şi au implorat de la Dumnezeu iertare pentru cei care-i torturau.

Primul exemplu în această privinţă îl avem încă de la începutul creştinismului, când diaconul Ştefan, sub ploaia de pietre, spunea aceste cuvinte: „Doamne Isuse, nu le lua în seamă acest păcat!” Mai recent avem exemplul Papei Ioan Paul al II-lea, care, odată ieşit din convalescenţa ce a urmat atentatului, a mers să vorbească, dar, mai ales, să-l ierte pe cel care a vrut să-l ucidă.

Morala creştină este plină de cerinţe. Desigur, există cerinţe care uneori îl depăşesc pe om, iar el trebuie să recunoască sincer aceasta. Ce să spunem despre o astfel de teză: „Iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc” (Lc 6,27), sau: „Dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt”? (Mt 5,39)

Era într-o zi frumoasă şi liniştită de toamnă, în anul 1993, când cardinalul Joseph Louis Bernardin a aflat din presă o ştire care avea să-i schimbe temporar viaţa şi să-i compromită reputaţia. Un oarecare Steven Cook, fost student al seminarului din Ohio, acum în vârstă de 35 de ani şi bolnav de SIDA, l-a acuzat pe cardinalul Bernardin, că, pe vremea când era student, ar fi abuzat de el împreună cu un alt preot. Această ştire a avut un impact major asupra credibilităţii cardinalului, întrucât, cu ceva timp în urmă, acesta a iniţiat un program prin care milita împotriva abuzurilor sexuale din partea clericilor. După aproximativ trei luni, cazul a fost clarificat, acuzele dovedindu-se a fi false în ceea ce-l privea pe cardinal. După aplanarea conflictului, cardinalul a mers personal la acuzatorul său pentru a-l ierta şi a-i cere iertare în numele Bisericii pentru cele petrecute.

Câţi ar fi dispuşi să procedeze asemenea cardinalului american? Mulţi poate l-ar fi dat în judecată pe acuzator, iar în urma procesului ar fi obţinut şi ceva bani drept daune morale.

Dacă noi am fi conştienţi de cuvintele pe care le-am auzit în lectura a doua: „Voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi”, îndeplinirea poruncii date de Isus de a-i iubi şi de a ne ruga pentru duşmanii noştri nu ar fi o povară. „Noi suntem ai lui Cristos”, ne spune apostolul Paul în aceeaşi lectură.

Prin comportamentul nostru faţă de cei care ne fac rău, dăm noi dovadă de acest lucru? Suntem mereu gata să-i „răsplătim” duşmanului nostru cu aceeaşi monedă, dar oare Dumnezeu nu ar fi îndreptăţit să ne „răsplătească” pe măsura faptelor noastre rele, să ne pedepsească imediat pentru păcatele săvârşite împotriva lui? Dacă Dumnezeu ar trebui să ne pedepsească pentru toate poftele noastre dezordonate, pentru privirile şi vorbele noastre de ocară, oare ce pedeapsă ar trebui să primim? Putem să scăpăm de pedeapsa meritată pentru aceste fapte dacă vom ierta din inimă aproapelui nostru şi-l vom răsplăti cu o iubire frăţească, deoarece, aşa cum vom ierta greşelile duşmanilor noştri, aşa ne va ierta şi Dumnezeu, după cum cerem în rugăciunea Tatăl nostru (sfântul Ioan Gură de Aur).

Sfântul apostol Paul le scrie efesenilor: „Să nu apună soarele peste mânia voastră” (Ef 4,26). Din punct de vedere uman, a-i iubi pe duşmani este un lucru greu, dar gândul că facem aceasta în numele lui Isus trebuie să ne dea curaj.

Să ne rugăm asemenea sfântului Francisc de Assisi:

Doamne, fă din mine un instrument al păcii tale:

Unde este ură, eu s-aduc iubire.

Unde e ofensă, eu s-aduc iertare.

Unde-i dezbinare, eu s-aduc unire. Amin.

Albert Babiaş