Ez 37,12-14; Rom 8,8-11; In 11,1-45

Odată, pe un zid era scris: „Dumnezeu a murit – semnează Nietzsche”. După un timp, pe acelaşi zid era scris dedesubt: „Nietzsche a murit – semnează Dumnezeu”.

Ne aflăm în duminica a V-a din Postul Mare şi continuăm drumul nostru de pregătire pentru marea sărbătoare a Paştelui. În duminicile precedente am auzit diferite relatări din viaţa lui Cristos, care ne-au făcut să medităm la misterul său. Astfel, în prima duminică a Postului Mare, am auzit despre cele patruzeci de zile de post ale lui Isus în pustiu. Apoi a urmat episodul Schimbării la Faţă. În cea de-a III-a Duminică din timpul quadragesimal, am meditat la dialogul lui Isus cu femeia samariteană, când Isus s-a prezentat ca izvorul vieţii veşnice. Duminica trecută am ascultat Evanghelia despre vindecarea orbului din naştere. Astăzi Biserica ne propune un nou text sacru, şi anume învierea lui Lazăr.

Lazăr făcea parte din grupul mare al ucenicilor lui Isus. Relaţia dintre cei doi era apropiată, după cum reiese din pasajul care subliniază faptul că Isus a lăcrimat la mormântul lui Lazăr. Cu toate acestea, el a murit. Deşi era prietenul lui Isus, Lazăr nu a fost scutit de moarte.

Am auzit, de asemenea, în Evanghelie despre atitudinea Martei şi a Mariei, surorile lui Lazăr. Isus era apropiat şi de ele, dar acest lucru nu le-a scutit de durere. Ele au experimentat moartea şi singurătatea. Fratele lor murise, iar Domnul lor era departe. De remarcat faptul că amândouă surorile se adresează lui Isus cu aceleaşi cuvinte: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit” (In 11,21.32). Este impresionantă mărturia de credinţă pe care au dat-o cele două surori. Ele nu se descurajează, nu îşi împietresc sufletul faţă de Isus, ci spun doar atât: „Ştiu că Dumnezeu îţi va da tot ce îi vei cere” (In 11,22). Noi, în faţa suferinţei, cum reacţionăm? În momentele noastre dificile, Cristos ne întreabă: „Crezi că am puterea să fac ceva pentru tine?” Noi ce răspundem? Vedem, aşadar, un prim aspect al Evangheliei, şi anume că a fi apropiat de Dumnezeu nu înseamnă a fi scutit de suferinţă.

Un alt aspect al Evangheliei este stăruinţa în credinţă. Când Isus a văzut-o pe Maria cum plânge, şi împreună cu ea şi pe iudeii adunaţi, evanghelistul notează că a fost profund mişcat. Sfântul Ioan subliniază faptul că Dumnezeu nu rămâne insensibil în faţa suferinţei omului. Cel care l-a plăsmuit pe om nu este străin de ceea ce omul simte. Aici se vede puterea rugăciunii comunitare. De câte ori nu trăim şi noi momente dificile în viaţa de zi cu zi şi avem sentimentul că Dumnezeu ne-a uitat! Tocmai în astfel de momente trebuie să ne încredem mai mult în Dumnezeu. Tocmai atunci avem nevoie de Duhul lui Dumnezeu, despre care vorbea profetul Ezechiel în prima lectură. Duhul lui Dumnezeu este un duh ce dă viaţă, este un duh care te scoate din egoismul tău – care este asemenea unui mormânt – şi te face să trăieşti în comuniune cu oamenii de lângă tine.

Sfântul Paul le spune romanilor, dar ne spune şi nouă: „Nu trăiţi după poftele trupului, ci după îndemnurile Duhului” (Rom 8,9). Acest lucru s-ar traduce astfel: nu trăiţi doar pentru voi, ci trăiţi şi pentru alţii. Nu priviţi la ceilalţi cu ochi egoişti, căutând doar interesul personal. Căutaţi să creaţi un mediu propice pentru creşterea şi dezvoltarea fiecăruia.

Trăim într-o lume care ne lasă impresia că Dumnezeu a murit. Tot mai mulţi oameni trăiesc ca şi cum Dumnezeu nu ar fi. Azi, pentru mulţi, „problema Dumnezeu” este depăşită şi pusă deoparte. Dar oare să fie aşa?

Un bărbat erudit, dar ateu, a mers la un rabin cunoscut pentru înţelepciunea sa, pentru a polemiza cu el şi pentru a-i dărâma argumentele „retrograde” aduse de el în apărarea credinţei sale. Când a intrat la el, rabinul se plimba încoace şi-ncolo cu o carte în mână, adâncit în gândurile sale. Părea să nu-l fi observat pe cel care intrase. În cele din urmă s-a oprit şi l-a privit fix, spunându-i: „Dar poate că este adevărat”. Învăţatul se strădui zadarnic să-şi păstreze o ţinută demnă. Îi tremurau genunchii, atât de sfredelitoare şi înfricoşătoare erau privirea rabinului şi cuvintele sale simple. Dar apoi rabinul i s-a adresat liniştit: „Nu ţi-l pot da pe tavă pe Dumnezeu şi nici împărăţia lui, dar gândeşte-te mai bine, fiule, poate că totuşi este adevărat”.

„Problema Dumnezeu” nu este ceva depăşit, ci revine azi cu o urgenţă crescută. Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, în prima sa enciclică, Redemptor hominis, afirma că progresul tehnic cere după sine progresul spiritual, pentru o folosire responsabilă a bunurilor de care dispunem. Văzând exemplul celor din jur, suntem ispitiţi să spunem: poate că nu este adevărat. În realitate, chiar şi cel mai mare ateu are îndoieli asupra inexistenţei lui Dumnezeu, tocmai pentru că se întâlneşte zilnic cu urmele lăsate de Dumnezeu în lume. Oricât ar vrea să uite de Dumnezeu, parcă acesta îi inundă şi mai mult viaţa cu prezenţa sa.

Noi, creştinii, credem că Dumnezeu există şi că s-a revelat în Cristos Isus. De aceea, avem garanţia că moartea nu are ultimul cuvânt. Evanghelia de azi se încheie cu învierea lui Lazăr. Vedem, aşadar, logica lui Dumnezeu, care este o logică a vieţii.

Timpul Postului Mare ne permite să medităm mai mult asupra vieţii şi asupra credinţei noastre. Celebrările liturgice, textele sacre, rugăciunile care se spun în această perioadă ne introduc într-o atmosferă de pregătire pentru marele eveniment al creştinătăţii: Învierea Domnului nostru Isus Cristos. Să căutăm ca în această perioadă să renunţăm la a mai face răul. Deşi este un timp de post, nu înseamnă că trebuie să fim trişti. Să nu fim farisei! Să nu ne punem o mască, astftel căutând să transmitem ceva fals despre noi. Cristos se uită la inima noastră. E greu să acceptăm tot ceea ce găsim în interiorul nostru, însă trebuie să ştim că Cristos ne-a acceptat deja aşa. El ne-a iubit înainte de a-l iubi noi.

Trăim un timp de interiorizare, un timp când căutăm să facem linişte în interiorul nostru. Liniştea ne permite să auzim glasuri pe care în agitaţia zilnică nu le sesizăm. Aceste glasuri pot fi: ale copiilor tăi, al soţiei tale, al soţului tău, al unei persoane care are nevoie de ajutorul tău. Un zâmbet, o vorbă bună nu costă nimic, dar valorează atât de mult! Să încercăm în această perioadă să facem să moară egoismul nostru, pentru a putea învia împreună cu Cristos în Duminica Paştelui. Cristos strigă azi la noi: „Ieşi afară!” Ieşi afară din mormântul egoismului tău şi vino în mijlocul celor vii, care sunt membrii Bisericii. Cristos ne cheamă azi la viaţa harului.

Din cele spuse până acum putem concluziona că a fi creştini, a fi prieteni cu Cristos nu înseamnă a nu suferi, ci a accepta planul lui Dumnezeu şi a te încrede în iubirea sa care dă sens suferinţelor noastre. Iubirea lui Dumnezeu nu este o iubire care să ne cocoloşească, ci este o iubire care vrea să ne ajute să ne maturizăm în credinţă. Papa Benedict al XVI-lea spune în enciclica Deus caritas est că iubirea faţă de Dumnezeu nu este doar un sentiment, sentimentele vin şi pleacă, ci este un proces ce rămâne în continuă mişcare. Ea nu este niciodată terminată, ci se transformă şi se maturizează în cursul vieţii.

Să privim, aşadar, la modelul de credinţă al Martei şi al Mariei şi să-i cerem lui Cristos harurile necesare pentru a depăşi momentele dificile din viaţa noastră şi pentru a rămâne tari în credinţă. Să ascultăm glasul lui Cristos care ne cheamă la viaţă şi să ne pregătim pentru ziua învierii sale.

Claudiu Bulai