Is 58,7-10; 1Cor 2,1-5; Mt 5,13-16

Voi sunteţi sarea pământului! (…) Voi sunteţi lumina lumii!

La o primă analiză a textelor scripturistice propuse spre meditare în această duminică, se poate constata cu uşurinţă predominanţa imaginii „luminii”, care este pusă în legătură cu viaţa celui credincios, atât în prima lectură, cât şi în psalmul responsorial şi în Evanghelie. Pornind de la textul Evangheliei după sfântul Matei şi în lumina lui, să încercăm să înţelegem ce înseamnă pentru creştinii de astăzi a fi „sare a pământului” şi „lumină a lumii”.

Avem un cadru evanghelic precis: Isus se află pe munte şi predică mulţimii. După ce expune paradoxul împărăţiei lui Dumnezeu în care „fericiţi” sunt declaraţi cei săraci în duh, cei care plâng, cei blânzi, cei însetaţi de dreptate, cei milostivi, făcătorii de pace, cei curaţi cu inima, Mântuitorul descoperă identitatea, misiunea şi responsabilitatea celor „fericiţi” folosind imaginile sării şi luminii. Mai întâi, să înţelegem la cine fac referinţă aceste elemente şi apoi să actualizăm mesajul lui Cristos.

Domnul le spune ucenicilor şi, prin intermediul lor, nouă: „Voi sunteţi sarea… voi sunteţi lumina…” Nu le spune: „Voi trebuie să deveniţi sare şi lumină”. În acest sens, Catehismul Bisericii Catolice specifică faptul că, „în Cristos, cei botezaţi sunt lumina lumii” (nr. 1243). Cristos este „lumina lumii”, „lumina neamurilor”, iar lumina sa se reflectă pe chipul Bisericii, care suntem noi, toţi cei botezaţi, ce formăm Noul Popor al lui Dumnezeu. Comunitatea creştină, ca o sare bună care dă gust, este chemată să devină „semn” şi „instrument”, adică sacrament al mântuirii pe care Cristos a anunţat-o şi a împlinit-o prin misterul său pascal. Acţiunea Bisericii este, în acest sens, sare hrănitoare şi lumină curată pentru mântuirea omului. De aici decurge responsabilitatea fiecărui membru al Poporului lui Dumnezeu de a-şi îndeplini vocaţia şi misiunea în lume.

„Voi sunteţi sarea pământului!” Sarea, care face ca alimentele să fie gustoase şi plăcute, este un simbol al copiilor lui Dumnezeu, ale căror viaţă şi mărturie trebuie să fie plăcute şi atractive. Isus avertizează că sarea poate să îşi piardă gustul. Aceasta înseamnă că nimic nu este mai searbăd, mai fără gust, decât un creştin fără Duhul lui Dumnezeu şi cu o viaţă deşartă. Iar după cum sarea împiedică stricăciunea, şi credincioşii sunt un factor care frânează degradarea morală a societăţii. Suntem invitaţi să ne implicăm în lume, dar să nu ne confundăm cu „spiritul lumii”. Dacă sarea provoacă sete, creştinii autentici, simbolizaţi prin ea, ar trebui să-i facă pe semenii lor să înseteze după Dumnezeu.

„Voi sunteţi lumina lumii!” Prin aceste cuvinte, Cristos ne învaţă să umblăm în adevărul său, ca să fim în comuniune cu Dumnezeu care este „lumină”. Criteriul este iubirea frăţească: după aceasta se cunoaşte dacă iubim întunericul sau lumina, dacă primim lumina care a venit în lume sau o respingem îmbrăţişând întunericul. Astfel, înţelegem mai bine cuvintele din prima lectură ale profetului Isaia. Atunci când vei şti să vezi nevoia celui de lângă tine, „lumina ta va răsări ca zorile şi vindecarea ta se va grăbi”, spune profetul. Atenţia faţă de aproapele îţi sporeşte strălucirea interioară, ca să devii asemenea unei făclii aprinse sau ca o cetate aşezată pe munte. Atunci nu te vei ruşina de Dumnezeul pe care îl slujeşti în aproapele tău.

Totuşi, ar părea că Isus pune în dificultate înţelegerea mesajului său: el îndeamnă ca faptele noastre să strălucească, să nu fie ascunse „sub obroc”. Se contrazice Isus pe sine? Nu cerea el ca, de exemplu, să dăm de pomană „fără să ştie stânga ce face dreapta”? Observăm că există lucruri a căror evidenţă nu poate fi trecută cu vederea (de pildă, o cetate aşezată pe vârf de munte). Tot astfel, adevărul dumnezeiesc nu poate să treacă neobservat, să stea în umbră. El, dimpotrivă, acţionează ca un reper puternic, străluceşte asupra celor din jur. Şi cum a devenit cel mai evident adevărul mântuitor al Domnului? Prin jertfa sa, pe cruce, acolo, Cristos a luminat ca o lampă veşnică Universul. Iubirea sa a devenit vizibilă pentru toate generaţiile şi din această iubire care a luat asupra sa toate nedreptăţile şi josniciile omeneşti suntem chemaţi să ne împărtăşim şi noi, ucenicii lui Cristos. Când împlinim dreptatea, când vestim adevărul credinţei, când săvârşim caritatea, devenim „lumină din lumină”. Faptele noastre trebuie să strălucească în logica exprimată de cruce. Ni se cere, ca ucenici, să răspândim bucuria credinţei. Şi trăim această bucurie nu singuri sau izolaţi, ci în comuniune cu întreaga Biserică şi în credinţa Bisericii pentru binele întregii lumi.

Care sunt mijloacele pe care le avem la dispoziţie pentru a împlini această misiune? Cu siguranţă, nu limbajul elegant, speculaţiile ştiinţifice, teologice şi filosofice ne transformă în luminători ai credinţei. Ele sunt utile, dar, în sine, nu transmit harul credinţei. Lumina mea să fie ştiinţa? Lumina mea să fie filosofia? „Lumina mea este Domnul!” În acest sens, sfântul apostol Paul, în cea de-a doua lectură, le aminteşte corintenilor că a venit la ei ca să le vestească misterul lui Dumnezeu, adică pe Cristos răstignit. Şi le spune că adeziunea lor de credinţă se bazează pe puterea Duhului, nu pe capacităţile umane, căci ucenicul lui Cristos este lumină pentru oameni doar în unire cu Cristos.

Cu alte cuvinte, creştinule, recunoaşte-ţi demnitatea de a fi „sare a pământului” şi „lumină a lumii”! Să nu-ţi fie teamă să-ţi dezvălui identitatea şi să transmiţi valorile creştine în lume cu bucurie şi pace, în dreptate şi iubire, spre preamărirea şi împlinirea împărăţiei Tatălui din ceruri! Să nu taci atunci când trebuie să deschizi gura împotriva nedreptăţii! Vesteşte prin cuvinte şi fapte adevărul netrunchiat al lui Cristos, pentru a-l imprima şi în inima duşmanilor oamenilor şi ai lui Dumnezeu!

Pentru a explicita această ultimă idee, consider că ne va ajuta, în acest sens, o scurtă nuvelă a scriitorului britanic Graham Greene. Acţiunea nuvelei se desfăşoară într-un viitor îndepărtat, într-un mic hotel din New York. Este vorba despre un timp în care întreaga lume este stăpânită de o singură grupare ostilă credinţei.

E târziu în noapte. Un bătrân, obosit, bolnav, cu un singur bagaj, îmbrăcat modest cu o pelerină de ploaie, soseşte la recepţie şi cere o cameră. Semnează în registru şi urcă scările. Paznicul casei se uită în registru şi-i spune recepţionerului: „Ştii cine era?” „Nu”. „Era papa”. „Papa? Cine e papa?” Avem de-a face cu un timp în care creştinismul a fost cu succes distrus. Doar papa a supravieţuit şi era condamnat să stăpânească peste o Biserică ce nu mai exista. Toţi credincioşii, episcopii şi preoţii şi-au renegat credinţa ori au fost ucişi. Iar papa a fost lăsat în viaţă, ca să hoinărească prin lume precum o relicvă a istoriei creştinismului, ca să se arate cum mor creştinismul şi Biserica şi pentru ca însuşi papa să-şi renege credinţa, văzând eşecul credinţei sale. Atunci, paznicul şi-a zis: „Iată, s-a dus până acum o luptă puternică împotriva creştinismului. De ce nu aş închide un mare capitol din istorie cu un simplu glonţ?” Aşa că a luat pistolul, a intrat în camera de hotel a papei care în acest timp se ruga, a îndreptat pistolul spre bătrânul oaspete şi l-a împuşcat. Însă povestirea nu se încheie aici. Între momentul în care a apăsat pe trăgaci şi până să-l doboare pe papă, în acea fracţiune de secundă, i-a trecut prin minte fulgerător această întrebare paznicului care aparţinea acelei grupări ce domina prin teroare lumea: „Oare nu e posibil ca ceea ce crede omul acesta să fie adevărat?” Cu această întrebare, în acel moment se năştea în lume un alt creştin.

Toate aceste cuvinte pe care le-am proclamat pot părea cuvinte moarte, dacă privim cu ochi omeneşti situaţia creştinismului de astăzi în lume, în special pe bătrânul nostru continent. Asistăm astăzi la o decadenţă a valorilor creştine, iar de la declararea „morţii lui Dumnezeu” ajungem, după cum ne este sugerat din diverse medii, la „moartea Bisericii”. Lumina lui Cristos pare că s-a stins din inimile creştinilor ce aparţin vechilor comunităţi. Unii discipoli apropiaţi ai lui Cristos nu exprimă lumina chipului Învăţătorului divin, dar caricaturizează chipul Mântuitorului şi imaginea creştinismului autentic. Cu toate acestea, creştinii şi creştinismul, ca „sare a pământului şi lumină a lumii”, nu pot muri. Întotdeauna vor exista printre noi persoane capabile să răspândească sarea şi lumina credinţei, pentru că adevărul credinţei provoacă şi interoghează conştiinţele. Atunci când vestim lumina credinţei cu multă convingere, se pot naşte, prin puterea Duhului Sfânt, alţi creştini chiar şi din rândul duşmanilor lui Dumnezeu. Care e rostul unei lămpi în casă, dacă e ascunsă sub pat sau e pusă sub obroc? A fi „lumină a lumii” presupune o relaţionare cu Dumnezeu prin intermediul semenilor. A fi „sare” şi „lumină” nu constituie un privilegiu personal, ci o misiune deschisă pentru binele aproapelui. Să ne rugăm împreună, pentru ca, prin identitatea, misiunea şi mărturia noastră responsabilă, să arătăm tuturor oamenilor că suntem cu adevărat „sarea pământului” şi „lumina lumii” pentru preamărirea Tatălui nostru din ceruri.

Remus-Alin Toma