1Sam 16,1-7;10-13; Ef 5,8-14; In 9,1-41

Cunoaştem bine cu toţii că orice sărbătoare, pentru a fi trăită aşa cum se cuvine, este anticipată de o perioadă de pregătire. Fiecare persoană îşi alege cu atenţie straiele de sărbătoare, se aranjează pentru a fi în rând cu lumea sau, pur şi simplu, vrea să trăiască acea sărbătoare în mod solemn.

Iată-ne deja în cea de-a patra duminică din Postul Mare, perioadă în care atât Biserica, cât şi fiecare credincios în parte se pregătesc pentru marele mister Pascal. Credinciosul este invitat să îşi schimbe „ţinuta”, să adopte un alt comportament şi să aibă o trăire mai atentă a sacramentelor. Acest timp de patruzeci de zile este asemenea unui drum ce conduce spre o ţintă sigură, şi anume: Paştele. Noi cum ne pregătim pentru acest eveniment? Ce propuneri am luat şi nu le-am îndeplinit? Suntem pregătiţi pentru a lua parte la sărbătoare?

Poporul israelit a rătăcit prin pustiu timp de patruzeci de ani pentru a intra în ţara promisă. Deşertul nu a fost şi nici nu putea fi un loc de desfătare, ci a fost un loc al încercării, al privării, a fost locul în care poporul a experimentat trăirile şi contactele cele mai intense cu Dumnezeu. La fel, Postul e un timp de încercare, de întâlnire cu Dumnezeu, întâlnire ce are loc atât prin rugăciune, post şi pomană, cât şi prin meditaţie, Calea sfintei cruci, participare la sfânta Liturghie şi lista ar putea continua.

Lecturile pe care tocmai le-am proclamat au un conţinut bogat în semne şi simboluri, ele fiind foarte expresive pentru această perioadă.

Prima lectură, luată din Cartea profetului Samuel, relatează momentul ungerii lui David ca rege. Ungerea are loc prin intermediul lui Samuel, care este trimis de Dumnezeu la Iese Betleemitul pentru a-şi întinde mâna peste unul dintre fiii lui. Rând pe rând îi sunt prezentaţi cei şapte fii. Samuel are ispita, la prima vedere, de a-l alege pe cel mai chipeş, însă Domnul intervine şi-i spune: „Nu te uita la înfăţişare, nici la înălţimea staturii lui, căci nu pe acesta l-am ales!” Într-un final, ajunge la cel desemnat de Dumnezeu şi are loc ritul ungerii.

Postul dă un loc deosebit semnelor: apă, ungere, lumină. Semnul, în mentalitatea celor din trecut, avea o semnificaţie importantă. Astăzi nu se mai acordă atâta atenţie. Secolul tehnicii avansate lasă prea puţin loc sentimentelor de acest gen, însă, cu toate acestea, semnul îşi păstrează valoarea: steagul – semnul unei ţări, tricourile jucătorilor desemnează o anumită echipă, flacăra olimpică – veşnicia etc. Mai importante în viaţă decât aceste semne externe sunt semnele în trăirea propriei credinţe, deoarece ele conduc spre o lume superioară. Ungerea în sine şi prin sine nu spune nimic. Ungerea lui David de către Samuel reprezintă semnul suveranităţii, adăugând o nouă valoare perspectivei mesianice. Cristos este cel uns prin excelenţă.

Biserica a adoptat ungerea încă din primele timpuri ca unul dintre semnele cele mai importante şi cele mai frecvente. De exemplu: ungerea catecumenilor, ungerea cu sfânta crismă, ungerea bolnavilor, ungerea sacerdotală etc. Materia acestei ungeri este aceeaşi folosită de Samuel – uleiul, privit ca izvor de lumină. După ritul ungerii, el capătă o semnificaţie mult mai profundă, ce indică o intervenţie divină şi directă din partea lui Dumnezeu. Aceeaşi intervenţie are loc şi în cazul lui David, când Duhul Domnului s-a coborât asupra lui. Ungerea e o acţiune trecătoare, însă efectul e permanent şi imprimă o pecete de neşters. Dacă Isus Cristos e Unsul, atunci şi noi, în calitate de creştini, suntem unşi, însă fiecare după vârsta şi condiţia sa, devenind astfel o locuinţă a Duhului Sfânt.

Continuitatea dintre prima lectură din Cartea profetului Samuel şi ce-a de-a doua lectură a sfântului Paul către Efeseni este redată prin antiteza întuneric-lumină. Practic, e vorba tot despre un semn, despre un simbol. Lumina a fost considerată întotdeauna unul dintre semnele cele mai adecvate atribuite lui Dumnezeu, fie pentru valoarea sa universală, fie pentru imaterialitatea sa. Contrar luminii este întunericul, considerat ca semn al răului. Cristos a fost numit de către apostolul Ioan Lumina oamenilor: „Viaţa era lumina oamenilor şi lumina străluceşte în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o” (In 1,5). Observăm cu uşurinţă că lumina este parte sinonimă cu viaţa. În Vigilia pascală, învierea lui Isus Cristos e simbolizată de lumânarea pascală aprinsă. Mântuitorul însuşi face uz de lumină când spune:

Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta! Eu sunt lumina lumii: cine mă urmează pe mine nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii (In 8,12).

Sfântul apostol Paul face aluzie la opera întunericului şi la lucrurile rele care au loc noaptea, ca şi cum răului i-ar fi teamă de lumină.

O legendă spune că, într-o zi, Luna s-a plâns Soarelui: „M-ai pus tocmai noaptea pe cer. Dar dacă ai şti câte rele văd eu pe pământ în tot acest timp…” La care Soarele răspunde: „Te-am pus noaptea pe cer ca să luminezi lumea, nu ca s-o judeci şi s-o osândeşti, nici ca să te înspăimânţi. Trimite-ţi lumina şi fii mulţumită că ai făcut ceea ce trebuia să faci”.

La fel, creştinul luminat de Cristos este dator să strălucească pe pământ asemenea Lunii noaptea. Misiunea sa este mereu una dublă.

Dacă în duminica trecută am auzit că Isus se face pe sine izvor de apă vie, şi creştinul trebuie să devină izvor de apă vie. Acum trebuie să bea şi să devină izvor de lumină; lumină care nu judecă, nu condamnă, nu nimiceşte, ci conduce spre Cristos, Lumina lumii. A pune în lumină este un cuvânt preţios, care, tradus în viaţa de zi cu zi a creştinului, echivalează cu a stârpi răul care vrea să preia conducerea. Pentru creştin, mărturisirea păcatului prin sacramentul Spovezii are tocmai acest efect: de a purifica. În acest sens, îndrăznesc să vă întreb: dacă toţi oamenii s-ar spovedi, câtă lumină nu ar fi în lume? Câtă pace nu s-ar citi pe frunţile multor persoane? Aşadar, să exclamăm ca sfântul Paul: „Trezeşte-te, tu, care dormi, ridică-te dintre cei morţi şi te va lumina Cristos!”

Cardinalul John Henry Newman mărturisea în una dintre scrierile sale: „Nu am păcătuit niciodată împotriva luminii!” Păcatul împotriva luminii, afirma el, este cel mai grav dintre toate păcatele: înseamnă să afirmi ceea ce nu crezi şi să urmezi un drum despre care ştii că este greşit. Iată întrebările care se nasc în urma afirmaţiilor sale: noi am greşit vreodată împotriva luminii? S-a întâmplat să afirmăm ceea ce de fapt nu credem?

Comentând Evanghelia proclamată în această duminică, în care ne este prezentat cazul orbului din naştere, am putea sintetiza totul în următoarele cuvinte: prin misterul Întrupării, el, Cristos, s-a făcut călăuzitorul omului care umbla în întuneric, pentru a-l conduce la marea lumină a credinţei. Prin sacramentul renaşterii, adică baia botezului, Dumnezeu i-a eliberat pe sclavii păcatului pentru a-i ridica la demnitatea de fii. Relatarea Evangheliei este o continuare şi o completare a celor două lecturi, deoarece e plină de semne şi simboluri.

Evanghelistul Ioan doreşte să sublinieze şi să ne transmită două lucruri importante.

Primul este faptul că acel orb era unul asemenea nouă, era unul dintre noi. Spun asta pentru că şi noi am fost, într-una din zile, la piscina Siloe, la izvorul baptismal, unde ne-am spălat şi ne-am întors văzând şi plini de Duhul Sfânt.

Cel de-al doilea lucru este legat de lumină, lumină care se identifică cu credinţa noastră. Orbul din Evanghelie, după ce a fost vindecat de infirmitatea sa, l-a întâlnit pe Cristos şi a exclamat: „Eu cred, Doamne!”, iar el s-a dus, s-a spălat şi, când s-a întors, vedea.

Pentru fiecare dintre noi, Isus trebuie să fie lumina sufletului care ne conduce la Tatăl ceresc. Minunea săvârşită de Isus este unul dintre semnele acestei realităţi cotidiene. Oare câţi oameni care văd cu ochii trupului sunt orbi sufleteşte? Câţi oameni preferă întunericul în locul luminii? De ce această orbire? Isus este şi rămâne lumină pentru cel care este gata să primească această lumină în inima sa. Însă pentru a ne face părtaşi de Cristos e nevoie de credinţă, de o credinţă statornică trăită în mod autentic, care să-i poată îmbogăţi şi pe alţii.

Aşadar, să încercăm ca prin credinţa noastră să-l facem cunoscut şi altora pe Cel care este lumină, pe Cristos. Asemenea orbului, să ne ridicăm şi să mergem la izvorul vieţii adevărate, să ne spălăm şi, astfel, să vedem, să înţelegem şi să trăim misterul pascal.

Florin-Ionuţ Lucaci