Sof 2,3; 3,12-13; 1Cor 1,26-31; Mt 5,1-12

Auzim în timpurile din urmă tot mai mult vorbindu-se despre fel de fel de planuri şi programe care urmăresc diferite scopuri: planuri de ieşire din criza economică, de depăşire a crizelor politice, plan de studii universitare, programe de studii şcolare etc. Într-un fel, ne-am obişnuit deja cu planificarea. În perioada socialistă exista o economie planificată, pe cinci ani, aşa-numitul cincinal, şi fiecare întreprindere se străduia nu doar să îndeplinească planul, ci să-l şi depăşească. În acest context, elocventă poate fi următoarea anecdotă ce arată importanţa planificării în cadrul economiei socialiste:

Într-o zi, Dumnezeu anunţă că peste trei zile va pune capăt lumii. Chiar în seara aceleiaşi zile, coboară pentru a vedea ce fac oamenii. În SUAm mai toţi erau adunaţi la bursă; în Germania, toţi se roteau în jurul ultimelor modele de autoturisme. În URSS vede un nor gros de fum şi multă agitaţie. Îl întreabă pe primul întâlnit: „Ce-i cu fumul şi cu agitaţia aceasta?” şi i se răspunde scurt: „Împlinim cincinalul în trei zile”.

Putem să ne închipuim reacţia lui Dumnezeu, care zâmbeşte atunci când aude planurile noastre. Departe însă de gluma pe care ne-o aduce în faţă această anecdotă, ea reflectă, de fapt, o realitate ce caracterizează viaţa omului contemporan: el planifică totul, dar mai ales se agită pentru îndeplinirea planului, crezând că astfel va ajunge la fericire.

Întrebarea care se pune este dacă şi noi, creştinii, dispunem de un plan în realizarea scopului la care am fost chemaţi: împărăţia lui Dumnezeu cu tot ceea ce presupune ea.

Răspunsul este unul afirmativ: avem şi noi, creştinii, un plan de mântuire ce se întinde pe cuprinsul a 73 de cărţi. Cam mult, am putea spune. Însă Dumnezeu, în iubirea infinită, ne vine în ajutor: el ne oferă o sinteză a acestui plan: Predica de pe Munte din Evanghelia după sfântul Matei, capitolele 5-7, predică pe care sfântul Augustin o numeşte „carta perfectă a vieţii creştine… care conţine toate preceptele corespunzătoare pentru a o ghida” (De sermone Domini in monte, 1, 1). Dar şi aceasta îi poate părea prea lungă omului contemporan. De aceea, şi aici Dumnezeu intervine pentru a face o sinteză: sunt fericirile pe care tocmai le-am auzit proclamate în Evanghelie. Să vedem propriu-zis în ce constau aceste fericiri.

Adesea, fericirile au fost prezentate ca antiteză a Decalogului, ceea ce însă vine în contradicţie cu cuvintele lui Isus din aceeaşi predică: „Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii. Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc” (Mt 5,17). Aceasta reiese şi din locul ales de Isus pentru a-şi ţine predica: muntele, pe care cardinalul Joseph Ratzinger îl numeşte „noul Sinai, definitivul Sinai” (Isus din Nazaret, vol. I). Tradiţia a identificat acest munte cu o înălţime la nord de lacul Genezaret, ce permite contemplarea frumuseţii creaţiei, şi în acest cadru Isus proclamă fericirile, pe care teologul iezuit francez François Varillon le numeşte „mesajul central al creştinismului” (Bucuria de a crede, bucuria de a trăi), iar Papa Francisc, alături de cele zece porunci, le arată ca fiind „calea lui Isus”. Pentru Papa Benedict al XVI-lea, ele sunt ca o „biografie interioară ascunsă a lui Isus, un portret al figurii sale” (Isus din Nazaret, vol. I).

Discursul despre fericiri, ca şi întreaga Predică de pe Munte, începe cu cuvântul „fericiţi”, la fel ca şi Psalmul 1, cu care începe Psaltirea. În Psalmul 1, fericiţi sunt cei care ascultă şi primesc în inimă legea lui Dumnezeu. Aceeaşi idee o avem şi în fragmentul evanghelic ascultat mai înainte, fericit fiind omul nou, adică acela care primeşte cu credinţă noua lege a noului Moise – Isus Cristos.

Într-adevăr, omul nou, născut din baia Botezului, este fericit, pentru că vede realizându-se în viaţa sa, în mod treptat, ceea ce Isus proclamă. El este sărac cu duhul, ştiind să-şi recunoască în faţa lui Dumnezeu propria nimicnicie sau, după cum spune sfântul Ilariu de Poitiers, „îşi aminteşte că este om”. A fi sărac cu duhul nu înseamnă, după cum credeau împăratul Iulian Apostatul sau filosoful Voltaire, a fi limitat la minte, ci a fi limitat la condiţia de om, înseamnă a fi umil, idee care reiese cu claritate şi din primele două lecturi, cea din Cartea profetului Sofonia şi cea din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni. Această umilinţă presupune, pe de altă parte – şi aici se află frumuseţea acestei „sărăcii cu duhul” –, încrederea nestrămutată în Dumnezeu, încredere care îl duce, în final, la moştenirea împărăţiei cerurilor.

O altă caracteristică a omului nou este blândeţea. În Psalmul 37 citim că „cei sărmani vor moşteni pământul şi se vor bucura de multă pace” (37,11), termenul „sărmani” referindu-se aici la cei blânzi, modelul acestora fiind însuşi Cristos, „blând şi smerit cu inima” (Mt 11,29). Cel blând, în această logică, este omul cu credinţă de granit, care crede în forţa de neînvins a iubirii, care crede că răul poate fi învins numai cu binele, de unde şi principiul nonviolenţei specific Noului Testament. Iar pământul pe care îl va moşteni va fi inima omului, „cucerită” de blândeţe.

Omul nou este şi omul însetat şi flămând după dreptate, după dreptatea lui Dumnezeu, dură, nemiloasă, cutremurătoare. Este cel care ascultă îndemnul Domnului pe care îl găsim la profetul Sofonia: „Căutaţi dreptatea!” (Sof 2,3) De aceea, va fi cruţat în acea „dies irae – ziua mâniei” – prevestită de acelaşi profet. Această dreptate după care însetează şi flămânzeşte omul nou este însuşi Cristos – „dreptatea noastră”, cum îl numeşte sfântul Paul în lectura a doua.

Noua făptură este o făptură milostivă. Termenul românesc „milă”, provenit din limba slavonă, nu exprimă atât de bine această calitate cum o exprimă termenul latin – „misericordia” –, compus din două cuvinte: „miser” – sărman – şi „cor, cordis” – inimă. Prin urmare, milostiv sau mizericordios este cel cu o inimă deschisă la suferinţele celui sărac, cel cu o inimă compătimitoare. Şi aici modelul de urmat este tot Cristos, cel milostiv prin excelenţă, după cum o demonstrează el însuşi: „Mi-e milă de mulţime” (Mt 15,32).

Omul nou, transformat în Cristos, are un singur dor care-l consumă, acela de a-l vedea pe Dumnezeu. Pentru a-şi satisface acest dor, Isus îi arată calea: curăţia inimii. Pentru mulţi dintre noi, curăţia inimii înseamnă a respecta porunca a şasea. Dar nu e doar atât. Îl vor vedea pe Domnul, având inima curată, şi cei care „nu vor mai spune minciuni şi nu se va mai găsi în gura lor o limbă înşelătoare”, după cum proclamă profetul Sofonia (Sof 3,13). Şi aici modelul de imitat este Isus, cel în gura căruia nu fusese înşelăciune (cf. Is 53,9). Curăţia inimii este şi condiţia pentru ca, primind cuvântul lui Dumnezeu, omul nou să aducă rod însutit (cf. Lc 8,15).

Dar dintre toate fericirile, cele care uimesc, poate chiar scandalizează, cel mai mult sunt ultimele două: „fericiţi cei batjocoriţi” şi „fericiţi cei prigoniţi”. Într-adevăr, aceasta este condiţia omului nou, devenit asemenea lui Cristos. Dacă el a fost persecutat, şi ucenicii lui vor fi persecutaţi, după cum o afirmă el însuşi în Evanghelia după sfântul Ioan (15,20). Şi e sigur că nu au fost în istoria Bisericii perioade când să nu fi existat persecuţii. Dar ele au avut valoarea lor, căci sângele şi lacrimile celor prigoniţi pentru numele Mântuitorului, udând pământul în care a fost semănată sămânţa adevărului, au făcut să răsară grâul nou, creştinii. Trăim şi astăzi aceleaşi timpuri de prigoană la care era martor profetul Sofonia, aceleaşi timpuri de corupţie, dezmăţ, violenţă şi nedreptate, care strigă spre cer după „ziua mâniei”. Să fim realişti: adevăraţii creştini devin o rămăşiţă prigonită, „un popor umil şi sărac” (Sof 3,12). Dar, atenţie, un popor „care îşi va căuta refugiul în numele Domnului” (Sof 3,12), o rămăşiţă săracă cu duhul, blândă, însetată şi flămândă după dreptate, milostivă, pacificatoare, curată cu inima, cu alte cuvinte: o rămăşiţă fericită, un rest sfânt, slab, nebun, de mică valoare şi dispreţuit, dar care, după cum afirmă sfântul Paul, îi aparţine lui Cristos (cf. 1Cor 3,23). O rămăşiţă care va avea singura fericire de a se lăuda, şi nu oricum, ci „în Domnul” (cf. 1Cor 1,31).

Pentru noi, creştinii, modelul celui persecutat este tot Cristos, prigonit pentru faptul că s-a numit ceea ce era – Fiul lui Dumnezeu. Dar să privim şi la exemplele pe care ni le oferă istoria Bisericii prin mulţimea imensă a martirilor, prigoniţi pentru că erau ceea ce au devenit prin jertfa lui Cristos – fii ai lui Dumnezeu, dar fericiţi pentru că şi-au spălat hainele în sângele Mielului (cf. Ap 7,14).

Pentru noi, creştinii catolici de azi, este suficient să privim la mulţimea de creştini persecutaţi sub regimul comunist, care au făcut să crească numărul martirilor mai mult decât oricare alt regim din oricare altă perioadă. Şi noi, catolicii din România, avem posibilitatea să admirăm curajul mărturisirii lui Cristos de care au dat dovadă atâţia înaintaşi ai noştri. Episcopi, preoţi sau simpli credincioşi l-au urmat pe Cristos până pe Calvar, fiind martirizaţi pentru că nu l-au renegat, spunând şi ei ca sfântul Policarp de Smirna: „De optzeci şi şase de ani îl slujesc pe Cristos şi nu mi-a făcut niciun rău. Şi cum l-aş putea huli pe regele meu, care m-a mântuit?” (Martyrium Polycarpi, IX, 1) Se cuvine evidenţiată aici figura episcopului Anton Durcovici, fericit pentru că-l avea ca Domn pe Dumnezeu. De aceea a fost ucis. „Dar Cristos i-a pus pe frunte a martirilor cunună; / El contemplă faţa-i sfântă cu toţi sfinţii împreună” (Petru Ciobanu, Păstorului martir).

Jean Rounault, în cartea sa intitulată Al treilea cer, descrie scena dintr-un sat rusesc, în care sătenii duceau o existenţă mizeră sub dictatura lui Stalin. Scrie el:

Bătrânii îşi mai aduceau aminte încă de timpurile trecute, când se rugau, venerau icoanele, îl respectau pe preot. Pe atunci erau liberi. Într-o zi, s-a întors un consătean, Ilarion, care nu mai trecuse prin sat de mai bine de 20 de ani. Se comporta cam straniu: se ruga în public, dădea mărturie despre evanghelie şi prin aceasta trezea conştiinţele adormite, le electriza, până acolo încât s-a organizat o nouă rezistenţă: „partizanii lui Dumnezeu”. Însă Ilarion a fost arestat şi acuzat de subversiune. El nu şi-a luat apărarea: ştia doar că nu a făcut nimic rău. Au fost suficiente prezenţa şi mărturia sa pentru a reda fericirea locuitorilor unui sat întreg. A fost credincios. În timp ce era dus spre a fi executat, spunea această simplă rugăciune: „Doamne, dă-mi puterea să fiu fericit cum ai fost şi tu în pătimirea ta!”

Rămâne să medităm la învăţătura acestei relatări şi să ne întrebăm fiecare: „Sunt gata eu să fiu fericit chiar şi atunci când sunt prigonit pentru Cristos?”

Aşadar, cele opt fericiri reprezintă planul pe care ni l-a trasat Cristos pentru a fi cu adevărat fericiţi. Să-l rugăm deci pe Tatăl ceresc, izvorul fericirii, să-l reverse asupra noastră pe Duhul Sfânt, ca să putem urma şi împlini acest plan, şi asta, cu ţelul nobil şi dorit de fiecare de a fi fericiţi.

Să cerem mijlocirea Mamei noastre cereşti, „fericită pentru că a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!” (cf. Lc 1,45), precum şi pe aceea a fraţilor noştri din Biserica triumfătoare, care, contemplând chipul dătător de fericire al lui Dumnezeu, se bucură de fericirea eternă, fiind fericiţi că au urmat planul trasat de Isus în Predica de pe Munte.

Să privim cu atenţie şi, mai ales, să urmăm exemplul atâtor suflete fericite care, chiar în prigoană, au rămas cu sufletul sărac, încrezându-se în Dumnezeu, au rămas blânde în faţa durităţii călăilor, au însetat după dreptate şi au fost săturate, au fost milostive, iertându-şi paladinii, găsind şi ele milostivire la Dumnezeu, au rămas curate cu inima, neîntinându-se înşelând, iar acum îl văd pe Dumnezeu; au luptat pentru pace, meritându-şi numele de fii ai lui Dumnezeu. Făcând acestea toate, acum se bucură, căci şi-au obţinut răsplata, l-au câştigat pe Cristos. Să fim cu adevărat credincioşi şi, după cum ne îndeamnă sfântul Clement Romanul, „să nu ne întristăm dacă îndurăm suferinţe în vremurile de acum, pentru că ne aşteaptă un timp fericit” (cf. Scrisoarea întâi către Corinteni, XIX, 3). Dar, mai ales, să nu uităm niciodată să-i aducem Tatălui ceresc, prin Isus Cristos, Fiul său, în Duhul Sfânt, prinosul nostru de mulţumire pentru fericirea pe care ne-o oferă în marea-i bunătate.

Petru Ciobanu