Is 7,10-16; Rom 1,1-7; Mt 1,18-24 Liturgia din Duminica a IV-a din Advent ne ajută să ne predispunem la marea sărbătoare a Naşterii Domnului nostru Isus Cristos. În lecturile propuse în această zi descoperim două profeţii ale naşterii lui Isus, prima în Cartea profetului Isaia (7,14), iar a doua în Evanghelia după sfântul Matei (1,21), […]

Is 7,10-16; Rom 1,1-7; Mt 1,18-24

Liturgia din Duminica a IV-a din Advent ne ajută să ne predispunem la marea sărbătoare a Naşterii Domnului nostru Isus Cristos. În lecturile propuse în această zi descoperim două profeţii ale naşterii lui Isus, prima în Cartea profetului Isaia (7,14), iar a doua în Evanghelia după sfântul Matei (1,21), lectura din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani (1,1-7) fiind o mărturie referitoare la împlinirea acestor profeţii.

Fragmentele din Cartea profetului Isaia şi din Evanghelia după sfântul Matei pot fi considerate ca două scene paralele, în care Dumnezeu îl invită pe om să colaboreze la planul său de mântuire. Să analizăm pe scurt cele două personaje care se bucură de o atenţie specială din partea lui Dumnezeu, din moment ce primesc invitaţia de a participa la planul său de mântuire; este vorba despre regele Ahaz şi despre sfântul Iosif.

Ahaz era un rege tânăr care domnea peste Ierusalim. Din capitolul 7 al Cărţii profetului Isaia reiese că acesta practica idolatria şi se afla într-un mare pericol: regele Siriei şi regele Israelului doreau să-l detroneze, dar Domnul, prin intermediul profetului Isaia, îi cere să nu se alieze cu popoarele păgâne şi să aibă încredere în el, căci îl va salva, iar această încredere trebuia dovedită prin cererea unui semn din partea sa. Regele Ahaz refuză acest lucru şi încheie alianţa cu regele Asiriei, fapt ce se va dovedi devastator pentru Ierusalim. În aceste circumstanţe, Isaia rosteşte profeţia despre naşterea lui Cristos, profeţie ce va fi reamintită în Evanghelie.

În paralel cu regele Ahaz, Evanghelia după sfântul Matei ni-l prezintă pe Iosif, logodnicul sfintei Fecioare Maria, ca pe un om drept şi credincios. El aflase de sarcina Mariei şi nu voia să facă public acest lucru, deşi tradiţia credinţei sale îi cerea să o denunţe. Însă un înger al Domnului îi apare în vis şi îi cere să nu se teamă şi să o ia pe Maria de soţie, vestindu-i că ea va naşte un fiu căruia el îi va pune numele Isus. Trezindu-se, el face după cum îi spusese îngerul.

Ahaz şi Iosif sunt două personaje distincte, unul este idolatru, iar celălalt este drept; primul refuză să asculte şi să colaboreze cu Dumnezeu, cel de-al doilea se dovedeşte supus şi devine colaborator la planul divin.

Astăzi, şi noi primim un mesaj din partea lui Dumnezeu, vestea că Isus vine în lume să ne mântuiască. El ne cere să colaborăm la planul său de mântuire a tuturor oamenilor, după exemplul sfântului Paul, din a doua lectură, prin a-l vesti pe Cristos tuturor oamenilor şi prin a da mărturie despre el. Noi cum răspundem la această invitaţie? Se apropie Crăciunul, cum putem da mărturie în acest timp forte al anului despre Cristos?

Mărturia despre Cristos are la bază iubirea: iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele (chiar şi faţă de duşmani). În timpul Crăciunului atenţia noastră este îndreptată spre cei dragi nouă, căutăm să intrăm în comuniune cu ei, însă această comuniune nu este deplină dacă în ea nu intră şi Dumnezeu, dar şi „fraţii mici” ai lui Cristos (după cum îi numeşte Isus în capitolul 25 din Evanghelia după sfântul Matei), în această categorie intrând: săracii, cei din închisoare, bolnavii, flămânzii şi cei lipsiţi de îmbrăcăminte.

Totuşi, de multe ori, în drumul nostru de credinţă, de angajare în slujirea aproapelui, apare sentimentul de teamă, care ne împiedică să progresăm. Acest aspect îl putem observa şi la cele două personaje analizate anterior. Regelui Ahaz îi este teamă de cei doi duşmani care doreau să-l dea jos de pe tron, însă Dumnezeu vine să-l liniştească şi îi spune prin profetul Isaia: „Fii liniştit şi nu te teme şi inima ta să nu se slăbească din pricina acestor doi tăciuni care fumegă” (Is 7,4). Dumnezeu îi cere să aibă încredere în el.

Sentimentul de teamă îi este cunoscut şi sfântului Iosif, logodnica sa este însărcinată şi, conform tradiţiei iudaice, trebuia să o denunţe, dar el nu voia acest lucru. Şi în cazul său Domnul intervine prin înger, cerându-i să nu-i fie teamă, să aibă încredere în planul său. Primul, regele Ahaz, s-a dovedit laş, neîncrezător, cel de-al doilea, Iosif, a fost curajos şi încrezător.

De câte ori în viaţă omul nu are parte de acest sentiment? Acesta îl împiedică să înainteze, să crească atât pe plan uman, cât şi spiritual. Deseori copleşit de teamă, omul ajunge la angoasă, la fixaţii sau chiar la depresii ce conduc la gesturi tragice (mass-media ne oferă numeroase exemple în acest domeniu). Se vorbeşte astăzi despre nenumărate forme pe care le ia teama: teama de a pierde locul de muncă, teama de singurătate, teama de a nu fi iubiţi, teama de ziua de mâine etc. Care sunt temerile noastre? Cum pot fi depăşite? Cum reacţionăm noi în astfel de situaţii?

Toate temerile care apar în viaţa fiecărui creştin dispar atunci când trăieşte cu convingerea că nu este singur în acele momente, că îl are alături pe cel care vine în lume pentru a ne mântui, pe Emanuel, nume care este tradus prin „Dumnezeu este cu noi”.

Conform sfântului Bernard de Clairvaux, nici frica şi nici egoismul nu pot mântui sufletul. Frica este cea care constrânge sclavii, iar lăcomia îi stăpâneşte pe egoişti, fiecare este ispitit de propria poftă, care îl seduce (cf. Iac 1,14). Numai caritatea poate să ne elibereze de stăpânirea acestora. Adevărata forţă care învinge teama şi conduce la mântuire este caritatea, iubirea dezinteresată. Şi care este modelul cel mai elocvent în trăirea acestei iubiri, dacă nu Dumnezeu, care l-a trimis pe Fiul său în lume ca să ne mântuiască? Având convingerea că Dumnezeu ne iubeşte şi este mereu alături de noi, teama nu mai reprezintă un obstacol, devenim liberi şi trăim plini de bucurie.

Nicole Valeri Grosu, deţinut politic român din timpul perioadei comuniste, a scris o carte intitulată Binecuvântată fii, închisoare, în care povesteşte despre viaţa pe care a dus-o în închisoare. Ea a relatat despre modul în care a fost torturată şi terorizată în perioada de detenţie. Fiecare oră era un coşmar, trăia mereu cu teama de torturile la care era supusă. Într-o zi, a reuşit să facă rost de o Biblie şi a început să o citească. Uşor, uşor, pentru Nicole, lectura din Sfânta Scriptură a devenit ca un izvor de tărie şi speranţă, l-a descoperit pe Dumnezeu şi şi-a pus toată încrederea în el. Era convinsă că el nu a părăsit-o şi că îi stă mereu alături. În mintea ei repeta mereu versetul 6 din Psalmul 117: „Domnul este de partea mea şi nu mi-e teamă de nimic, ce poate să-mi facă mie omul?” Această încredere în Dumnezeu a ajutat-o să iasă din starea de teroare în care se afla şi, astfel, a rezistat acelor momente tragice.

Acesta este unul dintre numeroasele modele pe care ni le-a oferit istoria, oare nu putem şi noi să le urmăm exemplul, să ne încredinţăm lui Cristos cu toată viaţa noastră? Trăind cu gândul la prezenţa lui Dumnezeu, reuşim să ţinem piept ameninţărilor care provin din societatea zilelor noastre: criza economică, relativismul, nedreptatea şi individualismul. Important este să-i facem loc lui Isus în inima noastră, să-i permitem să se nască în ea. Se apropie Crăciunul, Iosif bate la uşa inimii noastre, căutând un loc unde sfânta Fecioară să-l nască pe Mântuitorul. Suntem dispuşi să-i răspundem? Suntem pregătiţi să-i primim? În ce constă această pregătire? În goana după cumpărături? În curăţarea şi împodobirea locuinţelor?

În Evanghelia după sfântul Luca, Isus îi mustră pe farisei şi cărturari, spunându-le: „Voi, fariseii, curăţaţi doar exteriorul paharului şi al farfuriei, dar în interiorul vostru sunteţi hrăpăreţi şi răi!” (Lc 11,39) Prin urmare, trebuie să pregătim şi interiorul nostru, să ne curăţăm sufletul de mizeria păcatului prin spovadă şi prin nutrirea de gânduri bune, să-l împodobim cu fapte bune şi să-l alimentăm cu iubire! Doar aşa putem să-i oferim Pruncului Isus un loc prielnic pentru a se naşte în inimile noastre, iar el ne va lumina viaţa, deoarece el este lumina!

În încheiere, vă adresez îndemnul pe care sfântul Ioan Paul al-II lea l-a adresat, la începutul pontificatului, celor prezenţi în Piaţa San Pietro: „Nu vă fie teamă! Deschideţi larg porţile lui Cristos!” Să avem curajul de a ne transforma în adevăraţi apostoli, asemenea sfântului Paul, dând mărturie cu convingere despre Isus Cristos care vine în lume să ne mântuiască!

Sergiu Gabor