Is 8,23-9,3; 1Cor 1,10-13.17; Mt 4,12-23
Poporul care zăcea în întuneric a văzut o lumină mare.
Fiecare dintre noi a făcut experienţa întunericului. Ştim cât de necesară este lumina şi cum ne panicăm când se ia curentul, cum căutăm repede un chibrit şi o lumânare să facem iar lumină. Unora poate le este frică să stea pe întuneric. Eu mărturisesc că îmi este puţin frică de întuneric. Mai ales, să merg noaptea printr-un cimitir neiluminat. Şi asta, din cauza poveştilor pe care le spuneam când ne mai adunam seara în faţa blocului, cu ceilalţi copii.
După ce am sărbătorit Crăciunul, am participat la botezul lui Isus şi am văzut cum Tatăl dă mărturie despre Fiul său. Duminica trecută am ascultat mărturia lui Ioan Botezătorul despre Isus. Astăzi facem un pas mai departe în cunoaşterea lui Isus şi vedem cum Biserica ni-L prezintă ca lumină venită să lumineze întunericul.
Prima lectură, luată din Cartea lui Isaia, ne redă una dintre profeţiile pe care le-a rostit el despre venirea lui Isus şi despre domnia lui. Isaia este profetul care redă cel mai exact amănuntele venirii lui Isus: că se va naşte dintr-o fecioară şi va domni pe tronul lui David, că va rupe jugul robiei. În fragmentul de astăzi, Isaia îl descrie pe Mesia ca pe o lumină care va veni să lumineze întunericul. Iar această lumină va produce bucurie mare. Jugul, toiagul şi nuiaua vor fi sfărâmate. Evreii însă nu au înţeles corect mesajul şi aşteptau un Mesia răzbunător, un Mesia care să vină să-i scape de jugul robiei, să ia puterea din mâna asupritorilor şi să conducă el poporul. Mare le-a fost însă dezamăgirea când a venit Isus şi le-a spus: iubiţi-i chiar şi pe duşmanii voştri. Puterea lui nu era forţa, aşa cum ar fi vrut evreii, ci iubirea.
Fragmentul evanghelic îl prezintă pe Isus ca fiind lumina venită să pătrundă întunericul. Apoi, Isus, începându-şi activitatea publică, cheamă primii discipoli. Cuvintele rostite de Isaia în prima lectură se împlinesc în Evanghelie. „Isus a venit şi s-a stabilit la Cafarnaum, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia” (Mt 4,13-14). Şi avem citate cuvintele lui.
Isus îşi începe activitatea, dar nu la Ierusalim, care este centru religios, nu printre evrei. Cuvântul său răsună într-o zonă periferică, suspectă, dispreţuită: Galileea neamurilor. Pentru evrei, „celelalte neamuri” reprezintă echivalentul păgânilor. Cine nu era evreu era păgân. Pentru ei, toţi cei din afara graniţelor Ţării Sfinte erau consideraţi păgâni. Deci este o regiune de risc. Ne punem întrebarea; oare Isus nu începe din locul greşit? De ce nu merge la fraţii săi să le redea bucuria, să le reaprindă lumina speranţei, să le ducă vestea cea bună? Explicaţia o găsim tot la Isus: „Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci cei bolnavi” (Mt 9,12).
Un alt lucru pe care îl putem observa la Isus, din activitatea lui, este că el depăşeşte graniţele tradiţionale ale Israelului. El merge să ducă lumina la cei care se află în întuneric, nu se opreşte doar la cei care fac parte din poporul ales. „Poporul care se afla în întuneric a văzut o lumină mare” (Mt 4,16). Vestea cea bună trebuie comunicată tuturor. Aceasta este noutatea pe care el ne-a adus-o.
Astăzi Lumina lumii a venit şi la noi. În ce măsură lăsăm să ne pătrundă inimile? Paul îi prigonea pe creştini. Însă, într-o zi, o lumină mare l-a învăluit. Paul trăieşte experienţa întâlnirii cu Isus. Această întâlnire îl marchează, mai întâi devine orb, apoi se botează şi din prigonitor devine apărător al creştinismului.
Mă uit la dumneavoastră şi văd cum unii sunt preocupaţi din cauza problemelor zilnice şi asta ne face să devenim trişti. De ce atâta tristeţe? Scriitorul Lev Tolstoi spunea că „un om credincios nu poate fi nefericit, deoarece nu e singur”.
Zilele trecute mergeam pe stradă şi, deodată, aud pe cineva care trecea pe lângă mine că strigă la o persoană care mergea pe cealaltă parte a străzii: „Hei, salut! Ce mai faci?” Persoana respectivă, mirată, traversează strada şi exclamă: „A, tu erai! Scuze, nu te-am văzut, bătea soarele”. E trist să mergi pe stradă şi să vezi cum oamenii nu mai zâmbesc, toţi sunt serioşi sau trişti şi nici nu se mai salută. Am putea spune că trăim într-o societate de roboţi setaţi să facă anumite lucruri şi când deviezi puţin de la program devin agitaţi, pentru că nu şi-au dus la îndeplinire setarea. Nu se mai dă importanţă momentului. Nu mai ştim să ne bucurăm de anumite situaţii, de clipe pe care ni le oferă viaţa. Pe bună dreptate spune scriitorul Fiodor Mihailovici Dostoievski că „trăim fără să trăim şi murim fără să fi murit”. Să-l lăsăm pe Cristos să pătrundă întunericul inimilor noastre cu lumina sa! Să ne lăsăm schimbaţi asemenea lui Paul!
În partea a doua a Evangheliei, Isus cheamă primii discipoli. Nu merge la cei învăţaţi, la farisei sau alte grupări din Israel. Isus vede nişte pescari şi li se adresează. „Veniţi după mine şi o să vă fac pescari de oameni” (Mt 4,19). Isus se adresează pescarilor, care nu au carte, sunt analfabeţi. Oare Isus se adresează oamenilor greşiţi? Oare el nu ştie cine sunt ei?
Evanghelistul Matei nu ne spune de ce l-au urmat pe Isus. Nu le-a promis nimic, nu au semnat nimic. Matei nu specifică nimic, pentru că el nu este interesat de problemele acestea. El este mai mult preocupat să arate că discipoli sunt chemaţi de Isus şi cum aceştia renunţă la tot. În Evangheliile lui Luca şi Ioan, găsim mai multe amănunte despre chemarea discipolilor. Lipsa detaliilor din Evanghelia după Matei se datorează şi faptului că el se opreşte asupra unor lucruri mai importante. Aici ar fi începutul activităţii publice a lui Isus. El scoate în evidenţă autoritatea cuvintelor lui Isus şi puterea de a vindeca. Îi cheamă, iar ei răspund prompt, fără ezitare. Evanghelia nu ne spune că au murmurat sau că s-ar fi revoltat: „Ce mai vrei şi tu? Nu vezi că avem treabă, vino mai târziu”. „Îndată l-au urmat” (Mt 4,22). Noi cum răspundem la chemarea lui Isus?
După 1940, Ţările de Jos sunt ocupate de Germania. O dată cu ocuparea lor de către nazişti, soarta evreilor devine similară cu a celor din Polonia şi Germania. O tânără, numită Anne, mânată de iubirea lui Cristos, care i-a fost sădită în inimă, încă de când era mică, de către părinţii ei, hotărăşte să-i ascundă la ea în casă pe prietenii ei care erau evrei. Îmi este greu să vă descriu la ce chinuri era supusă atunci când veneau naziştii să-i controleze casa. Dar ea a rezistat, fiind întărită şi de Isus care nu a părăsit-o. Totuşi, în ciuda încercărilor ei de a-i ascunde, cineva a aflat de secretul ei şi a denunţat-o trupelor naziste. Din 1942 până în 1944 a reuşit să-i ţină ascunşi. Pe data de 4 august 1944, trupele naziste găsesc ascunzătoarea şi îi iau prietenii. Ei vor fi duşi la Auschwitz, iar tânăra Anne va fi deportată în lagărul de la Bergen-Belsen, unde a murit de tifos.
Anne a răspuns la iubirea lui Cristos cu iubire şi nu a încetat să o arate chiar şi în condiţii grele. Noi cum răspundem? Răspundem la chemare asemenea lui Anne, ori preferăm răspunsul Marelui Inchizitor din cartea Fraţii Karamazov a lui Dostoievski, care se simte deranjat de prezenţa lui Cristos şi spune: „De ce ai venit să ne deranjezi, ne descurcăm şi fără tine?” Suntem puşi în faţa unei alegeri. Alegem răspunsul Annei sau pe al Marelui Inchizitor?
În a doua lectură, luată din Scrisoarea întâi către Corinteni, vedem cum apostolul Paul se confruntă cu disensiuni în interiorul comunităţii din Corint. Problemele lui nu sunt de doctrină, ci de personalităţi. Unii sunt cu Apollo, alţii cu Petru, alţii cu Paul. Divizarea Bisericii este distructivă. Paul susţine o unitate sub Cristos. Creştinismul este Cristos. Cristos este cel care a murit pentru păcatele celorlalţi şi în numele lui se botează toţi creştinii. Paul doreşte ca această comunitatea din Corint să fie creştină, şi nu o colecţie de diviziuni, nici sclavi ai unor personalităţi.
Noi cui aparţinem? Se aud şi pe la noi oameni care se laudă că aparţin unei parohii, sau unui preot care face furori în nu ştiu ce parohie. Iar când este un preot mai slab pregătit sau nu le convine cum acţionează, nici nu-l pomenesc, sau, mai rău, nici nu mai merg la biserică. Îi aparţinem lui Cristos, şi nu preotului. Cristos este cel care ne adună zi de zi. În numele Lui venim la biserică. Oare nu este destul de clar Paul?
Papa Ioan Paul al II-lea spunea: „Nu vă fie teamă! Deschideţi larg porţile lui Cristos”. Să deschidem şi noi astăzi porţile inimii noastre! Să-l lăsăm pe Cristos să intre în întunericul vieţii noastre! Să aducă acea lumină pe feţele noastre, ca atunci când vom ieşi din biserică şi ne vom întâlni cu cei de pe stradă, să poată să spună că l-am întâlnit pe Cristos. Să nu ne fie teamă să răspundem la chemare şi să mergem să dăm mărturie despre Isus! Să depăşim graniţele inimii noastre. Isus şi-a început activitatea printre păgâni. Paul a lucrat printre păgâni. Ei au avut curaj. Noi?
Alin-Petrică Herciu