Is 35,1-6a.10; Iac 5,7-10; Mt 11,2-11

Ne aflăm în Duminica a III-a a perioadei Adventului, suntem la jumătatea timpului de pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului. Această duminică poartă şi numele de „Duminica bucuriei”, este un timp binecuvântat care ne predispune inimile la bucuria de a-l primi între noi pe Fiul lui Dumnezeu.

Astfel, duminicile Adventului, prin lecturile lor, ne oferă directive pentru a trăi aşa cum se cuvine acest timp forte al bucuriei noastre.

În prima duminică a acestei perioade sfinte, am auzit îndemnul la veghere deoarece mântuirea este aproape, dar mai ales la veghere pentru că nu ştim momentul venirii Stăpânului, aşa cum ne arată Evanghelia după sfântul Matei (Mt 24,42).

A doua duminică ne introduce în scena venirii triumfătoare a lui Mesia, cu îndemnul la convertire şi la trăirea vieţii în concordanţă cu cea a lui Cristos.

Această duminică, a treia din Advent, ne îndepărtează puţin de imaginea tristă a perioadei de pregătire la Sărbătoarea Crăciunului. Duminica Gaudete, cum se mai numeşte, scoate în evidenţă o nouă caracteristică a acestui timp de pregătire, aceea a bucuriei, a fericirii. Într-adevăr, postul este şi un timp al bucuriei, al fericirii; însuşi Isus, când aminteşte şi vorbeşte despre post, îndeamnă: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii!” (Mt 6,16)

În contextul contemporan impregnat de probleme din ce în ce mai multe şi mai diversificate, ne este din ce în ce mai greu să ne însuşim acea stare de fericire. Oare ne mai putem bucura, sau mai putem fi fericiţi când avem atâtea probleme de înfruntat? Mai putem fi fericiţi observând atâtea şi atâtea familii disperate în pragul separării? Cum ne mai putem bucura de un trai decent, când situaţia economică este la un nivel foarte scăzut?

Aşadar, astăzi este din ce în ce mai greu să vorbim despre bucurie, sau despre conceptul de fericire, care este înţeles din prisma materialismului, a consumismului, a hedonismului, a individualismului.

Lecturile pe care le-am ascultat vorbesc despre fericire, despre bucurie: „Să se bucure pustiul, se va bucura pustiul Iordanului…”

Noi ne simţim fericiţi şi vii când înfruntăm misterul existenţei noastre. A fi fericit este o atitudine mintală, fericirea nu depinde neapărat de realitatea înconjurătoare. Trebuie să înfruntăm cu mult curaj viaţa şi să nu permitem dificultăţilor să tulbure seninătatea noastră profundă. Fericirea este un har ce ne permite să citim lumea, lucrurile, oamenii cu ochii lui Dumnezeu.

Monseniorul Vladimir Ghika afirma: „Fericirea este ceva ce omul caută pentru sine, dar nu o găseşte decât în celălalt, în aproapele său!”; iar fericita Tereza de Calcutta spunea: „Fericirea poate fi găsită doar în profunzimea sufletului!” Astfel, bucuria, fericirea noastră, trebuie să fie permanentă şi să fie trăită în Domnul.

Dar despre ce fel de fericire vorbesc textele scripturistice? Este vorba despre o fericire creştină ce se fundamentează pe iubirea lui Dumnezeu ce pleacă din profunzimea sufletului şi ne permite să nu ne scandalizăm de Cristos. „Fericit este cel care nu se scandalizează de numele meu!”, spune Mântuitorul în Evanghelia de astăzi.

Se spune că, pe timpul lui Irod, în noaptea în care s-a născut Isus, îngerii le-au dat păstorilor vestea cea bună. În acel ţinut locuia un păstor sărac care nu avea nimic. Când tovarăşii săi s-au hotărât să meargă la Isus cu daruri, l-au invitat şi pe el. Însă el a răspuns: „Eu nu pot veni, nu am nimic de oferit, ce pot face?” Totuşi, ceilalţi au insistat şi l-au convins. Au ajuns la locul unde se aflau Pruncul, Maria şi Iosif. Maria ţinea copilul pe braţe şi se bucura văzând generozitatea păstorilor ce ofereau brânză, lână şi fructe. Văzându-l pe păstorul care nu adusese nimic, l-a chemat mai aproape. El s-a apropiat ruşinat şi umil. Maria, pentru a putea primi darurile celorlalţi, îl rugă pe acest păstor să-l ia pe Prunc în braţele sale!

Iată bucuria, iată fericirea acestui umil şi simplu păstor; bucuria sa a fost de a-l primi în braţele sale pe Mântuitorul nostru. Iată un exemplu de om care l-a descoperit pe Dumnezeu şi care are bucuria de a-l vesti.

Evanghelia de astăzi ne arată un alt vestitor al acestei bucurii, al acestei fericiri aduse de Isus; acesta este Ioan Botezătorul. Însuşi Cristos îl indică pe Ioan ca fiind mai mult decât un profet; Ioan este arătat ca fiind cel ce pregăteşte calea venirii Mântuitorului; Ioan devine astfel instrumentul prin care Pruncul Isus se face cunoscut lumii.

Acest lucru îl cere Cristos şi de la noi: de a da mărturie despre el, de a-l face cunoscut lumii de astăzi. Aceasta fiecare o putem face oriunde ne-am afla: la serviciu, la şcoală, în familii, în comunitatea din care facem parte. Viaţa noastră trebuie să fie şi să devină o mărturie vie a lui Cristos. Dificultatea sau simplitatea pentru a realiza aceasta depinde de noi înşine, depinde de cât de mult trăim prezenţa lui în noi.

Aşadar, sărbătoarea Naşterii Domnului trebuie pregătită cu bucurie şi prin mărturie; cu bucuria de a-l primi pe Prunc aşa cum a făcut-o păstorul în simplitatea lui; şi prin mărturia pe care o dăm noi despre Isus. Mântuitorul, când se va naşte, nu vrea să ne găsească trişti, el doreşte să fim plini de bucuria venirii lui în lume.

Să-l rugăm pe Dumnezeu să ne ofere mereu bucuria prezenţei lui în sufletele noastre, bucuria prezenţei lui în tot ceea ce dorim să realizăm; să ne ajute să fim vestitori fideli pentru a-I pregăti calea aşa cum a făcut-o Ioan Botezătorul.

Ştefan Roman