Fap 5,27b-32.40b-41; Ap 5,11-14; In 21,1-19

            Astăzi am ascultat cum Biserica apostolică vesteşte întregii omeniri minunatele manifestări ale Învierii Domnului şi cum însuşi Isus îi asigură pe apostoli despre realitatea fizică a învierii sale. Această siguranţă a bucuriei pascale umple de bucurie şi azi inima creştinului şi-i dă misiunea de a anunţa aceste lucruri unei lumi necredincioase.

            Însă, Liturgia Cuvântului din această duminică ne oferă o triplă mărturie a învierii: protestul lui Petru şi al apostolilor împotriva sinedriului; apariţia lui Isus pe lacul Tiberiadei şi viziunea profetică a lui Ioan despre gloria Mielului.

            Am ascultat în prima lectură cum Petru fiind în fruntea apostolilor este târât în faţa sinedriului pentru că a predicat despre minunile lui Isus. După ce protestează că „trebuie să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fap 5,29), Petru reia cu un curaj deosebit anunţul despre înviere: „Dumnezeul părinţilor noştri l-a înviat pe Isus, pe care voi l-aţi omorât atârnându-l pe lemn” (Fap 5,30). După ce a ieşit din închisoare, ştia că i se poate întâmpla ceva mai rău pentru că a fost ameninţat dar nu se teme pentru că toată încrederea sa e răspunsul la înviere şi a înţeles că de acum trebuie să-l urmeze pe Cristos în orice încercare. Discursul său se bazează pe această afirmaţie: „Despre aceste fapte (patima – învierea) suntem martori, noi şi Duhul Sfânt pe care Dumnezeu l-a dat celor ce-l ascultă” (Fap 5,32). Adică Duhul Sfânt vorbeşte prin gura aceluia care, ascultând de Dumnezeu predică Evanghelia cu orice risc. Pentru apostoli riscul devine imediat o realitate pentru că sunt biciuiţi, dar ei suferă cu bucurie: „Veseli că au fost condamnaţi pentru numele lui” (Fap 5,41).

            Aceasta este mărturia pe care Dumnezeu o aşteaptă de la orice creştin. Credinţa curajoasă a credincioşilor convinge lumea mai mult decât orice apologie. Dar acest lucru îl poate face numai acela care îl cunoaşte pe Isus glorificat, iar Evanghelia de astăzi ne invită să-l cunoaştem pe Isus împreună cu apostolii. Episodul de astăzi este o continuare a anunţului pascal pe care l-am ascultat duminica trecută când Isus apare în Cenacolul din Ierusalim şi le dă ucenicilor misiunea divină. „Precum m-a trimis pe mine Tatăl, vă trimit şi eu pe voi” (In 20,21).

            Apariţia lui Isus pe lacul Tiberiadei este însoţită de fapte singulare: pescuirea minunată a celor 153 de peşti mari, masa pregătită de cel Înviat pe ţărm, reconferirea primatului lui Petru. Împins de iubire pentru Isus, Petru a fost primul care a alergat în întâmpinarea Domnului: „Şi-a încins haina, căci era dezbrăcat şi s-a aruncat în apă”.

            Isus este acela care, înainte de toate, merge spre ucenici oferindu-le darul pescuirii minunate şi darul iubirii sale, Sfânta Euharistie. Îi invită să mănânce „Veniţi şi mâncaţi” (In 21,12). Astfel ucenicii intră în deplină comuniune cu Cristos, adică recunosc prezenţa sa şi acceptă ceea ce Domnul vrea să le poruncească. Credinţa lor este clară: „Isus ia pâinea şi le-o dă lor, de asemenea şi peştele” acum a fost risipit orice dubiu. „Şi niciunul dintre ucenici nu îndrăznea să-l întrebe: «Tu cine eşti?» Căci ştiau că este Domnul” (In 21,12b.c).

             Euharistia celebrată de Biserică este semnul şi modul ideal al manifestării sale, adică al dăruirii sale şi al recunoaşterii sale. Andrè Frossard, marele academician francez, care a murit în 1995, după ce a luat contact cu doctrina creştină, a fost surprins de un singur lucru: Euharistia. Nu i se părea imposibil ca Isus să fie prezent, dar că dragostea dumnezeiască găsise un mijloc atât de extraordinar pentru a se comunica. Această dăruire a lui Isus îl uimea deoarece alesese pâinea ca mijloc de prezenţă printre noi.

            Această uimire trebuie să pătrundă şi viaţa noastră deoarece pâinea euharistică este dovada iubirii pe care Isus o are faţă de noi. De aceea nu trebuie să stăm departe de această iubire. Domnul, după ce a oferit masa apostolilor, îl întreabă pe Petru despre iubirea pe care o are faţă de el. Lui Petru nu i-a convenit când a fost întrebat de trei ori asupra unui punct atât de delicat, dar Isus vrea ca prin răspunsul dat de el, să repare tripla lepădare din Vinerea Mare şi să-l facă să înţeleagă că, omul mai mult decât să fie sigur de iubirea sa pentru Dumnezeu trebuie să se încredinţeze lui din toată inima. Petru, la a treia întrebare, «întristat», dar mai umil, răspunde: „Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc” (In 21,17). Pe acest fundament de umilinţă şi abandonare, el devine Capul Bisericii. Lui Petru Isus îi încredinţează conducerea bărcii, adică a Bisericii: „Paşte mieluşeii mei, paşte oile mele”. Şi pentru că ştie că nu e vorba de o onoare, dar de o slujire asemănătoare aceleia cu care el s-a dat pe sine oamenilor jertfindu-se pentru mântuirea lor îi spune lui Petru: „Când erai mai tânăr, te încingeai singur şi te duceai unde voiai. Însă când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi te va încinge altul şi te va duce unde nu vei voi” (In 21,18). Petru va fi dispus într-o zi ca toţi martirii istoriei creştinismului să se lase să i se întindă mâinile şi picioarele pe cruce, să se lase încătuşat din iubire faţă de Cristos. Petru şi-a oferit viaţa pentru Cristos şi pentru Biserica sa, care este totdeauna imperfectă din cauza slăbiciunii umane. Caracteristica acestei Biserici Militante este aceea că ea se uneşte cu cea triumfătoare descrisă în a doua lectură, care cântă gloria lui Cristos cel înviat: „Demn e Mielul care a fost ucis de a primi puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi binecuvântarea!” (Apoc 5,11). Mielul este Cristos mort şi înviat care coordonează şi actualizează în mod eficace întreaga desfăşurare a istoriei mântuirii.

            Imnul de recunoştinţă şi iubire din partea tuturor creaturilor este adresat Aceluia care mântuind omul a răscumpărat întregul univers. Frumosul imn al liturgiei cereşti este repetat de liturgia Euharistică aici pe pământ: „Toată cinstea şi slava şi puterea şi gloria în vecii vecilor” (Apoc 5,13). Creştinul este chemat să se unească cu cei aleşi în a-l lăuda şi adora pe Domnul, dar nu numai cu limba, ci cu toată viaţa şi faptele sale. Sfântul Francisc de Assisi spunea atât de frumos: „Să Te laude Stăpâne, cel ce iartă din iubire; cel ce îndură pentru Tine nedreptăţi şi prigonire!”.

            Putem conclude cu o întrebare: care este semnul acestei apariţii pascale pe care Evanghelia ne-o relatează? Fiecare apariţie a lui Isus înviat este pentru o misiune. De fiecare dată când Isus se manifestă în moduri diferite, încredinţează apostolilor şi Bisericii o datorie de îndeplinit. Cristos se manifestă şi se face cunoscut chiar şi nouă în fiecare zi, în Euharistie, în viaţa Bisericii, în ascultarea Evangheliei, în viaţa noastră cotidiană. De aceea şi noi, asemenea comunităţii apostolice, suntem chemaţi să facem ca prezenţa lui Cristos să fie o prezenţă vie de mântuire. Suntem chemaţi să fim comesenii aceleiaşi Euharistii şi nu simpli spectatori la Liturghie. Însă şi noi, asemenea lui Isus trebuie să fim dătători de pâine vie, adică, împărţitori ai acelei bucurii ce izvorăşte din Euharistie, împărţind-o fraţilor nevoiaşi. Deci, şi casele noastre, comunităţile noastre şi Biserica întreagă trebuie să devină totdeauna mai «euharistice», adică locuri de întâlniri cu Cristos cel înviat. În acest mod vom realiza adevărul spus de Isus „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). Numai aşa vom experimenta prezenţa lui Cristos cel înviat în lume, navigând cu credinţă în «marea» vijelioasă a istoriei şi a timpului.

                                                                                                                  Eronim Ambăruşi