Is 49,3.5-6; 1Cor 1,1-3; In 1,29-34
Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!
La începutul anului 2011, un grup de studenţi din New York au dezvoltat un proiect care presupunea un sondaj între cetăţenii oraşului lor, pornind de la întrebarea: „Cine este Isus?”. Cei mai mulţi dintre cei intervievaţi au fost miraţi cu privire la subiectul care le era propus, unii chiar luând în derâdere entuziasmul studenţilor. Dintre numeroasele răspunsuri, unele mai vagi, altele indiferente, unul a trezit cu adevărat admiraţie: „Isus este Mântuitorul meu. Ştiu că el mă iubeşte şi că este alături de mine, prin orice încercări aş trece”.
Iubiţi credincioşi, cine este Isus Cristos pentru dumneavoastră?
Timpul de peste an, în care suntem invitaţi să aprofundăm progresiv identitatea lui Isus Cristos, începe cu această a doua duminică, cea dintâi coincizând cu sărbătoarea Botezului Domnului, care încheie timpul Crăciunului. Într-adevăr, cu această duminică începe prima parte a acestui timp liturgic – a doua, mai amplă, va începe după timpul pascal. Nu este vorba despre un timp mort şi despre o importanţă secundară, ci despre o formă specială a vestirii cuvântului lui Dumnezeu. Scopul acestor prime duminici este acela de a forma creştinul la o conştiinţă mai clară asupra propriei identităţi, la un raport mereu mai familiar cu cuvântul lui Dumnezeu şi la o asimilare a atitudinilor pe care le propune acesta.
Lecturile din această duminică propun atitudinea disponibilităţii faţă de Dumnezeu şi cuvântul său, după exemplul Botezătorului şi al lui Isus, ambii deschişi acţiunii lui Dumnezeu şi Duhului Sfânt, dar şi după exemplul „slujitorului”, despre care vorbeşte prima lectură, adică despre acest personaj cu care fiecare dintre noi se poate identifica atunci când primim cu docilitate proiectul pe care Dumnezeu l-a gândit pentru noi şi îl realizăm, totodată, cu perseverenţă şi ascultare în fiecare moment al existenţei noastre. Cuvântul lui Dumnezeu primit şi pus în practică ne aminteşte şi de noua condiţie în care ne aflăm prin Botez, aşa cum sugerează a doua lectură. Chemarea la sfinţenie ne îndeamnă să trăim în plinătatea virtuţilor evanghelice şi să ne lăsăm călăuziţi de cuvântul lui Dumnezeu.
„Al doilea imn al slujitorului lui Iahve”, aşa cum este numit de exegeţi textul primei lecturi, interpretează figura misterioasă a „slujitorului” identificând-o cu poporul lui Israel: „Tu eşti servitorul meu, Israel, în tine mă voi preamări”. Ne aflăm în faţa unei afirmaţii paradoxale, întrucât Dumnezeu îşi manifestă gloria ascunzând-o într-un „slujitor”. În fragmentul nostru există anumite expresii care ne ajută să îi înţelegem mai bine identitatea.
Întâi de toate, ne aflăm în faţa unei vocaţii descrise cu un limbaj foarte expresiv din punct de vedere biblic, prezent mai ales în psalmi: „Domnul m-a plămădit din sânul maicii mele”. Verbul „a plămădi” exprimă întreaga iubire a lui Dumnezeu îndreptată spre om, rodul mâinilor sale, asemenea unui olar care modelează argila, pentru a o transforma conform voinţei sale. În rugăciunea pe care o adresează lui Dumnezeu, omul biblic face mereu referinţă la implicarea Sa în momentul creaţiei şi tot către el se îndreaptă atunci când speră să beneficieze de intervenţia sa salvatoare în momentele mai dificile ale vieţii.
Termenul „slujitor” utilizat de profetul Isaia sugerează aici disponibilitatea omului de a primi misiunea care i-a fost încredinţată din partea lui Dumnezeu. Acestei disponibilităţi îi corespunde asigurarea că Domnul va face din el „lumina popoarelor”, făcându-l astfel cunoscut pe Dumnezeu şi mântuirea sa atât membrilor poporului lui Israel, cât şi în afara graniţelor, ajungând ca lumina cu care a fost înveşmântat de Dumnezeu să strălucească până la marginile pământului, „până la periferii, acolo unde este suferinţă, unde este sânge vărsat, unde este orbire care doreşte să vadă, unde sunt prizonieri ai atâtor stăpâni răi”, după cum se exprima Papa Francisc în omilia din Joia Sfântă din anul 2013.
În prelungirea acestei misiuni îl regăsim pe Apostolul neamurilor. Pretinzând la originea vocaţiei sale iniţiativa divină, el se face ecoul evangheliei, al veştii cele bune, care invită la deschiderea inimii faţă de mântuirea adusă de Cristos. Adresându-se corintenilor, încă de la începutul primei scrisori pe care le-o trimite, Paul accentuează raportul său şi al acestora cu Isus Cristos, ca bază pentru a înfrunta problemele tinerei comunităţi creştine. În numai trei versete el repetă de patru ori binomul „Cristos Isus”. La prima vedere, suntem tentaţi să considerăm că „Cristos” ar fi numele, iar „Isus”, prenumele. Dar pentru Paul, „Cristos” indică identitatea personală, iar „Isus”, misiunea în lume a celui care se află la rădăcina credinţei sale şi a corintenilor, la vocaţia sa şi a lor. De acest Cristos, el, expeditorul scrisorii şi fondatorul comunităţii, se consideră chemat să fie apostol. De acest Cristos, creştinii, împreună cu cei care invocă numele Domnului, destinatari ai scrisorii lui Paul, sunt sfinţiţi şi chemaţi la sfinţenie. De la acest Cristos, precum şi de la Dumnezeu Tatăl, Paul le doreşte har şi pace, implorând astfel pentru ei binecuvântarea divină.
Adresându-se celor care au fost sfinţiţi prin Cristos, Paul nu ezită să surprindă reînnoind îndemnul la sfinţenie. Poate că expresia „deja, dar nu încă” vă este familiară. Şi noi suntem deja sfinţi prin viaţa cea nouă pe care ne-o dă Dumnezeu prin răscumpărare. Totuşi, vocaţia la sfinţenie nu este un act particular realizat doar într-un anumit moment, ci implică un răspuns continuu la harul lui Dumnezeu, concretizat în mărturisirea credinţei. De colaborarea noastră cu harul lui Dumnezeu depinde împărtăşirea deplină din sfinţenia lui Dumnezeu, în viaţa cea veşnică. Aceeaşi idee este reluată şi de psalmist, a cărui singură raţiune de a fi a existenţei sale este aceea de a împlini voinţa lui Dumnezeu.
Textele biblice de astăzi par să fie monopolizate de mărturia pe care Botezătorul o dă despre Isus Cristos: „Iată mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”. Acelaşi Isus, care l-a chemat pe Paul să îi fie apostol până la marginile pământului, îl cheamă pe Ioan să dea mărturie coreligionarilor săi despre identitatea persoanei sale. Botezătorul joacă, astfel, un rol unic: el este primul mărturisitor, cel care a simţit că Isus este Fiul lui Dumnezeu întrupat, în ciuda aparenţei acestuia de fiu al unui dulgher; prima persoană care îi conduce pe ceilalţi la Isus, pe care îl identifică drept Mesia. Relaţia dintre Botezător şi Isus este sintetizată de sfântul Augustin prin următoarele cuvinte:
Ioan este glasul. Despre Domnul se spune însă: „La început a fost Cuvântul”. Ioan este glasul care trece, Cristos este Cuvântul veşnic dintru începuturi. Dacă glasului îi iei Cuvântul, ce rămâne? Un sunet vag. Glasul fără Cuvânt atinge auzul, dar nu hrăneşte inima.
Acelaşi lucru a fost sugerat şi de evanghelistul Matei, care redă astfel cuvintele lui Isus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Mt 24,35).
După Botez, sfântul Ioan va trăi o nouă iluminare, cunoscându-l în mod nemijlocit pe Isus, a cărui slavă o va contempla. Această viziune o face cunoscută folosindu-se de două imagini pline de înţeles pentru poporul evreu: cea de „Miel al lui Dumnezeu” şi cea de „Fiu al lui Dumnezeu”. Probabil că se întâmplă cu aceste cuvinte cum se întâmplă cu multe altele: suntem obişnuiţi să le pronunţăm şi să le auzim spunându-se în biserică, însă fără să le dăm importanţă… Dar oare am încercat vreodată să le medităm, să reflectăm asupra lor?
Simbolul mielului pentru a indica rolul unei persoane este destul de rar în Vechiul Testament. Israel este comparat cu un miel pe care Dumnezeu îl conduce la păşune şi îl ocroteşte, iar slujitorul lui Iahve este asemănat cu mielul dus la înjunghiere. Dar nicio persoană nu este numită „miel al lui Dumnezeu”. În formula evanghelistului Ioan, care pare a fi cunoscută de primii creştini, mielul pune în legătură cu Dumnezeu, retrimiţând la contextul cultic, unde jertfirea mielului este prescrisă pentru ritul purificării şi ispăşirii, pentru ofranda dedicării altarului din Templul din Ierusalim şi pentru jertfa zilnică ce avea loc acolo.
Dintre toate sacrificiile, jertfa mielului de Paşte era cea mai importantă. Jertfa mielului pascal a marcat eliberarea poporului Israel din robia egipteană. Jertfirea animalului trebuia făcută de persoana care păcătuise şi avea nevoie de iertarea de păcate. Prin urmare, tatăl care reprezenta întreaga familie trebuia să-şi asume responsabilitatea de a jertfi acest miel, ca să poată pleca din robia egipteană spre libertate. Dumnezeu Tatăl şi-a asumat responsabilitatea să-l jertfească pe Domnul Isus Cristos în locul nostru, ca să ne scoată din robia păcatului.
Dar cât de greu este păcatul lumii? Poate el să apese pe umerii noştri? Sau în inima noastră? Are păcatul, într-adevăr, o greutate?
Da! El constă în greutatea pe care am lăsat-o să apese asupra oamenilor prin egoismul, mânia, neiertarea, supărările, certurile în care ne-am complăcut, greutatea unei pietre de moară pentru fiecare prilej de scandal pe care l-am adus în vieţile altora; suficient de greu pentru a-l apăsa pe om atât de jos, încât acesta să se simtă părăsit de Dumnezeu. Adam, în urma căderii, s-a ascuns, dar în realitate ceea ce s-a întâmplat a fost că păcatul l-a apăsat atât de jos, încât s-a simţit nevrednic de a mai sta în prezenţa lui Dumnezeu. Păcatul îmbolnăveşte fiinţa noastră interioară şi, astfel, aceasta este atrasă ca de o forţă gravitaţională în jos. Păcatul ne apasă sufletele, dorind să le împingă până în iad, până la starea de moarte spirituală. De fapt, iadul este în esenţă reprezentat de fiecare păcat pe care noi nu vrem să îl aruncăm în focul dragostei lui Isus, păcatul fiind iubirea de sine dusă până la dispreţuirea lui Dumnezeu, după cum aminteşte sfântul Augustin.
Cât de greu este păcatul?
Raskolnikov, personajul lui Dostoievski din romanul Crimă şi pedeapsă, după două crime comise sub un impuls de moment, trece prin nişte stări groaznice. Tot sistemul său de gândire a fost dat peste cap, toate socotelile lui s-au dovedit a fi greşite şi, fără să vrea, a ajuns în final să se predea, nu din remuşcare pentru crimele înfăptuite, ci din deznădejdea care l-a cuprins cu privire la propria lui persoană. Dostoievski a afirmat că „dacă Dumnezeu nu ar exista, fiecare ar putea să facă ce vrea”. Dar Dumnezeu există şi păcatul depersonalizează, dizolvă sufletul omului, depăşind puterea de înţelegere a minţii şi secătuind orice sentimente.
Ce este oare păcatul lumii?
Papa Benedict al XVI-lea ne dă un răspuns mereu valabil:
Mielul care ridică păcatul lumii se face păcat şi plăteşte pentru păcatele altora, pentru păcatele noastre. Marele păcat al lumii este „minciuna Satanei”. Isus a fost condamnat pentru că a spus Adevărul: el este Fiul lui Dumnezeu. Adevărul este argumentul pentru a justifica răstignirea sa.
Tocmai mielul, un animal care nu poate fi considerat „de povoară”, care nu ne face să ne gândim la forţă şi robusteţe, ia asupra sa, se împovărează cu greutatea cea mai zdrobitoare: păcatul. Grămada înspăimântătoare a răului este luată, ridicată de creatura cea mai slabă, cea mai ascultătoare. Astfel, este subînţeleasă ideea unei iubiri lipsite de apărare care ajunge până la jertfirea supremă, la sacrificiul de sine. Aici, pe pământ, nu suntem mântuiţi de boli, plâns, cruce, lupte şi moarte, dar suntem mântuiţi de păcat pentru totdeauna.
Un judecător trebuia să-l judece pe un bun prieten de-al său. Dedându-se nelegiuirilor, acela ar fi urmat să fie pedepsit cu o amendă. Provocând o mare surprindere în sală, judecătorul l-a pedepsit cu cea mai mare amendă. Prietenia dintre judecător şi cel cu pricina fiind cunoscută, unii au găsit că judecătorul a fost prea aspru, dându-i o amendă aşa de mare; alţii, dimpotrivă, l-au lăudat pe judecător, pentru că a judecat cu nepărtinire. Mare a fost însă mirarea celor de faţă când, după rostirea hotărârii, judecătorul s-a sculat de pe scaun şi a plătit până la ultimul ban, în locul prietenului său, amenda la care îl osândise. În felul acesta, judecătorul a dovedit şi respect faţă de lege, dar şi iubire faţă de prietenul său.
Ei bine, tot aşa, Domnul Cristos s-a arătat drept osândindu-i pe păcătoşi, dar şi plin de iubire faţă de ei, încât, în loc să îi lase pe ei să îndure osânda, a suferit-o el însuşi, ştergându-le toate păcatele prin sângele său.
Liturgia duminicii din această zi ne invită la o mai mare recunoştinţă faţă de meritele pe care Cristos le-a dobândit prin întreaga sa operă răscumpărătoare, asumându-şi chipul de „miel al lui Dumnezeu”. Atât în expresia „Iată Mielul lui Dumnezeu!”, folosită de preot în timpul celebrării euharistice, cât şi în cântul liturgic folosit de Biserică la frângerea pâinii, „Mielul lui Dumnezeu, care iei asupra ta păcatele lumii, miluieşte-ne pe noi”, ni se revelează întreaga iubire a lui Dumnezeu! Peste câteva momente, când preotul va ridica ostia frântă, să medităm asupra misterului răscumpărării noastre şi la iubirea nespusă pe care Isus a avut-o şi o are pentru noi.
„Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu!”
Mihai Androşcă