Is 11,1-10; Rom 15,4-9; Mt 3,1-12

Lumânările aprinse pe coroana de Advent ne spun că deja suntem în Duminica a II-a a acestui timp de pregătire a sărbătorii Crăciunului. Dacă Evanghelia duminicii trecute ne invita la veghere, „vegheaţi, căci nu ştiţi ziua când va veni Domnul”, astăzi textele liturgice ne invită la pregătire şi aşteptare. Pregătirea schimbă ceva, orice pregătire schimbă ceva în mintea şi în inima omului. Aşadar, şi Adventul, pregătirea pentru Crăciun, ar trebui să schimbe atmosfera din noi, din inimile noastre, din minţile noastre. Să deschidem ferestrele sufletului nostru, ca să vină un alt aer mai curat, mai aparte, să deschidem ochii sufletului nostru, să vedem şi lucrurile pe care nu le observăm în fiecare zi cu spiritul nostru!

Dar iată că Adventul este o bună ocazie să schimbăm ceva din fiinţa noastră, din existenţa noastră, şi ne ajută spre această nouă atmosferă, schimbare interioară, lecturile sfinte pe care le ascultăm la fiecare Liturghie. De exemplu, lecturile pe care le-am ascultat în această duminică, a doua din Advent, mai ales prima lectură şi Evanghelia. Aceste texte biblice ne propun două personaje importante care ne însoţesc în acest timp de pregătire pentru sărbătoarea Crăciunului: profetul Isaia şi Ioan Botezătorul.

Primul vesteşte poporului lui Israel venirea lui Mesia şi a împărăţiei lui Dumnezeu, o împărăţie în care vor domni armonia şi pacea. În prima lectură găsim nişte imagini din natură, nişte imagini diferite de cele pe care le-am ascultat la sfârşitul anului bisericesc, acelea care ne vorbeau despre cutremure, semne mari înfricoşătoare din natură. Astăzi ne este prezentată imaginea unui lăstar viguros, frumos, care creşte dintr-o rădăcină veche, ca o minune a naturii. Pe un trunchi uscat, să vezi un lăstar verde! Sigur că imaginea din natură trebuie să ridice gândul nostru spre altceva, spre o altă istorie, nu luată din natură, ci din planul lui Dumnezeu. Imaginea lăstarului ieşit dintr-o rădăcină veche subliniază ieşirea cuvântului lui Dumnezeu din tăcere, ieşirea cuvântului, cuvântul care va fi Cristos, cuvântul venit de la Dumnezeu, cuvântul ieşit din planul lucrării lui Dumnezeu. Aşa cum vântul a mişcat lăstarul ieşit din rădăcina veche, acum Duhul lui Dumnezeu va sufla, va fi prezent peste cuvântul ieşit din Dumnezeu. Acest Duh care a dat naştere lăstarului ieşit din rădăcina veche este Duhul înţelepciunii divine, Duhul sfatului dumnezeiesc, Duhul cunoaşterii luminat de cuvântul lui Dumnezeu. Prima lectură ne provoacă poate la întrebări: Ce fel de Duh este în noi? Ce fel de Duh pluteşte deasupra existenţei noastre? Este Duhul lui Dumnezeu?

Al doilea personaj evidenţiat în liturgia acestei duminici este Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul lui Mesia, cel care a fost chemat să-l indice pe Mesia, pe Mielul lui Dumnezeu care a venit în lume ca să ia asupra sa păcatele lumii. Ioan predică despre împărăţia lui Dumnezeu care este aproape, pregăteşte calea Domnului, face drepte cărările dinaintea Domnului. Evanghelia ne oferă imaginea unui drum prin pustiu, ne oferă imaginea unei arii unde este aleasă partea grâului din pleavă, partea vieţii promiţătoare de alte roade. Această imagine din natură ne vorbeşte iarăşi despre planul lui Dumnezeu care niciodată nu dispare din lumea noastră, din Universul nostru. Este un plan care merge întotdeauna în şi din istoria lumii, în istoria noastră ceea ce este bun pentru a pregăti viitorul lăsând la o parte pleava din viaţa şi din istoria lumii.

Ne gândim că şi noi trebuie să-i pregătim drum lui Cristos care vine mereu spre noi. Nu este o imagine, nicio idee, nu sunt cuvinte goale, ci sunt cuvinte care exprimă venirea lui Cristos acum în Euharistie, în sfânta Împărtăşanie, şi cred că trebuie să îl primim aşa cum îl primim pe cel care ne înţelege şi ne ştie cel mai bine, pe cel care mântuieşte, cum ne spune sfântul Paul în a doua lectură luată din Scrisoarea către Romani, îi mântuieşte pe toţi oamenii şi pe noi. El vine în Euharistie şi noi ne împărtăşim cu sfânta Euharistie, îl primim în sufletele noastre. Noi ştim că pentru a-l primi aşa cum se cuvine trebuie să ne pregătim, să ne spovedim, să schimbăm ceva din noi, să aruncăm pleava din viaţa noastră şi să lăsăm doar ceea ce este plăcut lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne-a făcut să înotăm în pleava gândurilor, a grijilor, în pleava temerilor, a ocupaţiilor. Dumnezeu ne-a călăuzit şi spre momente şi timpuri speciale în fiecare zi în care să-l întâlnim. De exemplu: îl întâlnim nu numai în Euharistie, ci îl întâlnim şi în rugăciunea pe care o spunem în fiecare zi. Reînnoirea rugăciunii, a gândurilor noastre, reprezintă o pregătire pentru sărbătoarea Crăciunului, acea sărbătoare care înseamnă un moment special de întâlnire a noastră cu Fiul lui Dumnezeu, moment de meditare, de aducere-aminte a lucrării lui Dumnezeu în noi şi din istoria noastră, a noastră, căci Dumnezeu lucrează în noi, dar şi prin noi.

Aşadar, în acest timp al Adventului, liturgia Bisericii ne invită la pregătire şi aşteptare, aşteptare care este expresia a ceea ce este de fapt cea mai mare aşteptare a inimii omului, dorinţa de Dumnezeu. Adventul este timpul pe care Biserica ni-l dă pentru a învăţa să aşteptăm, timpul pe care Biserica ni-l dă pentru a învăţa să trăim aşteptând.

Referitor la această aşteptare pe care Dumnezeu ne-o acordă şi de care noi ar trebui să profităm pentru a ne întoarce de la viaţa păcatului la viaţa harului lui Dumnezeu, în anul 2010 am participat la mai multe proteste organizate de Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti împotriva clădirii vecine, clădire care a fost construită ilegal şi care ameninţă viaţa catedralei şi a credincioşilor săi. La un protest organizat în luna noiembrie 2010, am întrebat o bătrână care susţinea demolarea clădirii: „De ce aţi venit aici? De ce protestaţi? Care este nemulţumirea dumneavoastră?” Ea mi-a spus că a venit să se roage bunului Dumnezeu şi aşteaptă ca el să lumineze minţile autorităţilor pentru a rezolva această nelegiuire care apasă de ceva vreme asupra catedralei; aşteaptă ca rugăciunea credincioşilor să fie ascultată; aşteaptă să se găsească oameni de bună-credinţă care să acţioneze după dreptate; aşteaptă ca Dumnezeu să îşi întoarcă privirea şi să vadă nedreptatea, să salveze acest lăcaş sfânt de pericol, deoarece doar acolo este singurul loc unde Dumnezeu ne aşteaptă zi de zi pentru a ne întoarce la el, la harul său; ne aşteaptă în tăcere pentru a ne deschide inima spre el.

Dumnezeu ne aşteaptă şi pe noi să facem o schimbare în viaţa noastră; să înlăturăm viaţa coruptă de păcat din inima noastră, ca să îl putem aştepta pe Isus care vine mereu la noi, oferindu-i o inimă curată! Aşadar, acest timp al Adventului este caracterizat de o aşteptare reciprocă: omul care îl aşteaptă pe Dumnezeu să coboare în inima sa şi Dumnezeu care îl aşteaptă pe om să se întoarcă de la viaţa păcatului. Să privim sincer la viaţa noastră, la chemarea noastră, să vedem ceea ce suntem de fapt şi să-l simţim pe Dumnezeu aproape! Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea spunea că Dumnezeu vine la noi datorită păcatelor noastre, vine la noi în ciuda păcatelor noastre, vine la noi pentru a şterge păcatele noastre. Dumnezeu săvârşeşte astfel o acţiune katabazică, privind spre om şi coborând în inima şi în viaţa sa, iar omul, o acţiune anabazică, încercând să îşi înalţe privirea spre Dumnezeu prin jertfa lui Cristos de pe cruce. Pentru aceasta se cere o reînnoire interioară. O schimbare a atmosferei noastre sufleteşti în acest timp se impune ca o necesitate şi ca un pas nou în viaţa noastră, în drumul acesta continuu de întâlnire, de căutare a lui Dumnezeu.

Ca ajutor o avem de model pe sfânta Fecioară Maria, care l-a primit pe Fiul şi l-a dăruit lumii. Şi noi putem să-l primim şi să-l şi dăruim. Chipul Maicii cereşti ne ajută să înţelegem că, în deşertul păcatelor noastre şi al tuturor relelor, harul lui Dumnezeu poate deschide drumuri noi de speranţă şi de mântuire. „Cea plină de har” dă rodnicie chiar în pustietatea inimilor noastre păcătoase şi nefericite. Imaginea sfântului Ioan Botezătorul ne stă, la fel, aproape ca o chemare la reînnoire, ca o chemare la pregătire, să pregătim calea Domnului. Iată, Adventul este o pregătire a căii Domnului spre noi şi în noi, o orientare a existenţei noastre către Dumnezeu care este, care era şi care vine.

Marian Iulian ŞCHIOPU