Is 42,1-4.6-7; Fap 10,34-38; Mt 3,13-17 

Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulţumirea.

Iată-ne ajunşi la finalul primei perioade din ciclul acestui an liturgic, perioadă ce a început cu timpul Adventului, a culminat cu perioada Crăciunului şi s-a îndreptat spre final cu ultimele două sărbători, şi anume: Epifania Domnului, pe care am celebrat-o cu câteva zile în urmă, respectiv Botezul Domnului, moment semnificativ, în care, astăzi, Biserica parcă închide porţile unui minunat timp al Adventului şi Crăciunului, pentru a deschide alte porţi, cele ale Timpului de peste an.

În această perioadă liturgică, sfânta Biserică ne-a propus, prin textele liturgice şi protagoniştii săi, câteva atitudini care să influenţeze pozitiv viaţa şi parcursul nostru de credinţă. Astfel, în timpul Adventului, prin intermediul profeţilor Isaia şi Ioan Botezătorul, am fost chemaţi la reînnoirea credinţei noastre, la a ne deschide mai mult inimile către Dumnezeu, prin a ne întoarce către el şi a-l aştepta adoptând atitudini de speranţă şi de iubire, pregătind astfel sufletele noastre pentru venirea Mântuitorului. Apoi, timpul venirii sale s-a împlinit în sărbătoarea Crăciunului. Prin prisma Liturgiei cuvântului am observat cum Cuvântul veşnic, prevestit de profeţi, s-a întrupat în Persoana lui Isus Cristos. El este Fiul lui Dumnezeu care trebuia să vină, pentru a ne prezenta adevărata imagine a Tatălui ceresc şi pentru a ne face părtaşi la iubirea sa. Fiecare dintre noi a putut, în timpul Crăciunului, să-i prezinte Pruncuşorului ieslea sufletului propriu, pregătită pentru naşterea sa, în funcţie de cum a trăit timpul celor patru săptămâni de pregătire. Amintindu-ne de cum am trăit acest timp, să ne întrebăm: noi cum ne-am pregătit pentru venirea Mântuitorului? A găsit Pruncuşorul o iesle îngrijită în sufletele noastre? Cu ce daruri spirituale ne-am înfăţişat înaintea sa? Asemenea magilor şi păstorilor?

Lecturile biblice ulterioare celor ale Crăciunului, până astăzi, ne-au prezentat pe scurt viaţa lui Isus, înainte de a-şi începe propriu-zis activitatea publică. Acest început va avea loc în cadrul evenimentului de la râul Iordan, când se prezintă în faţa lui Ioan pentru a fi botezat, urmând ca din acel moment să-şi înceapă misiunea, pe care o vom cunoaşte în noul timp liturgic pe care îl vom începe.

Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulţumirea.

Lecturile din duminica de astăzi au un element comun, şi anume mărturia despre Isus Cristos, mărturie pe care am observat-o în mai toate lecturile acestui timp liturgic; însă fiecare lectură de astăzi o oferă printr-o formă proprie, conform cu timpul şi ambientul în care ea a fost făcută.

În prima lectură, observăm cum profetul Isaia se adresează conaţionalilor săi, cu care se afla în Babilon din cauza exilului provocat de politica nefastă realizată de regele Ahaz, care a încheiat alianţe cu Asiria, introducând cultul păgân în Ierusalim şi renunţând astfel la legătura prin alianţă cu Dumnezeu. În acest context, profetul vesteşte un mesaj de speranţă şi mângâiere, ca rod al iubirii lui Dumnezeu, atotputernic, veşnic, înţelept şi stăpân al istoriei, care nu-şi abandonează poporul în robie, ci îl eliberează, iertându-i păcatele şi instaurând împărăţia sa. Acesta se va împlini prin trimisul său numit Slujitorul lui Yahve, care, aşa cum profeţeşte Isaia, în prima lectură ascultată astăzi, „va propovădui legea mea cu fidelitate, el nu se va da bătut până nu va aşeza legea mea pe pământ; căci învăţătura sa toate popoarele o aşteaptă” (v. 4); el este „slujitorul meu, pe care îl sprijin, alesul meu, întru care sufletul meu îşi găseşte toată bucuria” (v. 1). Observăm, aşadar, mărturia directă pe care Dumnezeu o oferă despre slujitorul său prin profet, mărturie care va fi reluată şi împlinită în Fiul său Isus Cristos, cu prilejul botezului său în râul Iordan. Despre acest moment important ne vorbeşte sfântul Matei în Evanghelia de astăzi, când prezintă întâlnirea lui Isus cu Ioan Botezătorul pentru a fi botezat.

Tot în duminicile Adventului am reuşit să-l cunoaştem pe Ioan Botezătorul, fiul Elisabetei, verişoara Mariei. Trăia în pustiu, se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică şi purta o ţinută sărăcăcioasă. Prin modul său de a trăi, prin exemplul său, dorea să întărească cuvintele sale, predica sa, în care îi chema pe oameni la convertire, la a părăsi faptele lor rele pentru a se întoarce la Dumnezeu; iar pe toţi cei care acceptau învăţătura sa îi boteza cu apă ca semn al pocăinţei.

Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulţumirea.

Astăzi, mulţi dintre cei care citesc personal despre acest episod al botezului lui Isus, sau îl ascultă vorbindu-se despre el în Evanghelia liturghiei la care participă, se întreabă: de ce a dorit Isus să se boteze? Avea el nevoie de botezul pocăinţei, de convertire?

În primul rând, Isus Cristos a dorit botezul pentru a împlini Scripturile. De aceea, i-a spus lui Ioan, care a refuzat iniţial să-l boteze: „Lasă acum, căci aşa se cuvine – să împlinim ceea ce este drept” (v. 15). Isus dorea să împlinească toate cuvintele pe care Dumnezeu Tatăl le-a transmis poporului său prin profeţi; astfel, arăta că face parte din planul de mântuire al Tatălui, că a venit să-l pună în practică, faptul că el nu se afla pe pământ decât pentru a face voinţa Tatălui.

Apoi, Isus acceptă gestul botezului pentru a fi model de umilinţă şi, totodată, solidar cu cei păcătoşi. El nu avea nevoie de botez, pentru că nu avea păcate – era Fiul lui Dumnezeu –, dar l-a acceptat pentru a ne învăţa că o stare păcătoasă nu este fără cale de întoarcere, mereu poate exista posibilitatea unui nou început, iar printr-o stare de umilinţă, omul îşi poate recunoaşte vina şi se poate întoarce către Dumnezeu, care îl iartă, dacă el o doreşte şi îşi propune să o ia de la capăt. Cu privire la sentimentul umilinţei, în acest eveniment de la Iordan, întâlnim cum Dumnezeu parcă se întrece cu omul în smerenie: Ioan, în umilinţa sa, nu se simte vrednic să-l boteze pe Domnul care, la rândul său, vrea să se umilească acceptând botezul pocăinţei.

În al treilea rând, botezul lui Isus este un mare dar al lui Dumnezeu. Prin botez, Tatăl deschide cerurile, îl trimite pe Duhul Sfânt şi ni-l dăruieşte pe Fiul său despre care dă mărturie, ca omul să creadă că ceea ce Isus va transmite provine de la el, este după voinţa sa. Despre acest fapt, Ioan al Crucii era de părere că

dacă odinioară omul îl întreba pe Yahve despre planul său cu el, prin profeţii sau conducătorii poporului, acum nu mai este necesar să fie consultat Dumnezeu, căci dându-ni-l pe Fiul său, care este Cuvântul său unic şi definitiv, ne-a spus şi ne-a revelat totul dintr-o dată şi nu-i mai rămâne nimic de spus. Iar cel care ar mai vrea acum să-l întrebe pe Domnul şi să-i ceară viziuni sau revelaţii l-ar putea ofensa pe Dumnezeu, pentru că ochii săi nu sunt îndreptaţi în toate asupra lui Cristos, ci caută alte lucruri în afara lui. Unui astfel de om, Dumnezeu i-ar răspunde: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el” (Mt 17,5) (Aurel Iştoc, Cartea iubirii lui Dumnezeu).

Prin intermediul lecturilor de astăzi, Biserica, pe lângă figura lui Isus Cristos, doreşte să ne îndrepte atenţia şi asupra botezului nostru, pentru a ne ajuta să înţelegem care este rolul său în viaţa noastră. Când ne-am gândit ultima oară la botezul nostru? Suntem conştienţi ce reprezintă pentru viaţa noastră?

Din Catehismul Bisericii Catolice cunoaştem că botezul este fundamentul vieţii creştine, poarta vieţii în Duh, ce deschide calea spre celelalte sacramente. Prin botez suntem eliberaţi de păcat şi renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu, devenim mădulare ale lui Cristos, încorporaţi în Biserică şi făcuţi părtaşi la misiunea ei. Botezul este un dar din partea lui Dumnezeu, oferit prin intermediul Bisericii, însă este în acelaşi timp şi o responsabilitate, căci este o bucurie de a te simţi fiul lui Dumnezeu, însă această fericire trebuie făcută cunoscută şi altora, pentru ca şi ei să o trăiască şi, astfel, ea să fie deplină.

Prin botez devenim creştini şi posesorii unei comori care nu poate fi pierdută decât dacă este abandonată: această comoară este iubirea Tatălui care se revarsă peste fiii săi. Ea nu trebuie păstrată în mod egoist, ci trebuie împărţită şi altora; în acest mod, ea nu se va micşora – conform logicii umane –, ci se va mări – aceasta fiind logica divină. Iar acum poate vă întrebaţi: cum putem dărui din această comoară? Răspunsul este: prin mărturie, cu propria credinţă.

Trăim într-un timp în care lumea îl neglijează din ce în ce mai mult pe Dumnezeu, o lume impregnată de individualism, hedonism, consumism şi alte atitudini negative care pun pe primul loc banii, succesul, desfătarea, idoli care s-au instalat în locul lui Dumnezeu şi al iubirii aproapelui. Televiziunea, publicitatea, politica şi uneori chiar învăţământul sugerează că eşti mai valoros cu cât realizezi mai mult, cu cât ai mai mulţi bani, cu cât eşti mai mare decât ceilalţi. În această competiţie dispar omenia, omul însuşi, dorinţa după Dumnezeu şi relaţia cu aproapele; căci un astfel de om nu mai are timp să privească în interiorul său, să se roage, să fie atent la alţii, căci fie aleargă după „ascensiune”, după realizări, fie aleargă după desfătarea spre care-l cheamă reclamele; într-un astfel de om nu mai este loc de Cristos, de iubirea sa. În preajma unui astfel de om este necesar de a da mărturie prin viaţa proprie despre credinţa personală. Un astfel de om are nevoie de mărturie, iar noi trebuie să o oferim nu numai când venim la Biserică sau suntem în mijlocul unor creştini practicanţi, ci trebuie să o oferim mai ales celor care sunt creştini doar cu numele sau care nu îl cunosc cu adevărat pe Dumnezeu. Acest lucru l-a făcut apostolul Petru în casa centurionului Corneliu, care nu era creştin, dar care a primit mărturia sa, convertindu-se el şi familia sa; iar despre acest fapt ne-a vorbit lectura a doua de astăzi, luată din cartea Faptele Apostolilor.

Cu privire la mărturia în lume, este elocvent exemplul primilor creştini, care, deşi trăiau într-o lume greco-romană, impregnată cu aceleaşi atitudini negative ca şi astăzi, au reuşit nu doar să dăinuie, ci chiar să se extindă. Cum au reuşit ei aceasta?

În primul rând, cel mai important motiv al răspândirii creştinismului a fost faptul că primii creştini manifestau iubire unii faţă de alţii. Scrierile epocii relatează cum păgânii au spus minunându-se: „Priviţi-i cum se iubesc între ei”. Amintiţi-vă de relatările din cartea Faptele Apostolilor, cum puneau totul în comun pentru a-i ajuta pe cei nevoiaşi. Apoi, o a doua cauză care a provocat mirarea păgânilor a constituit-o credinţa martirilor. Cunoaşteţi probabil şi dumneavoastră martiri ca sfântul Ştefan, sfânta Cecilia sau sfântul Laurenţiu, care au fost gata să moară pentru credinţa lor. Au plătit cu preţul propriei vieţi darul credinţei primit prin botezul lor. Dar convertirile au avut şi o a treia cauză, şi anume: moralitatea curată a creştinilor. Mulţi păgâni au pornit spre creştinism pentru că au sesizat, în toiul imoralităţii, că creştinii sunt mărturisitori care într-atât au putut crede în Isus încât au dorit să dea mărturie despre prezenţa sa în viaţa lor personală. Astfel, mulţi dintre cei care i-au denunţat, dar şi dintre prietenii acestora, s-au convertit.

Această mărturie a primilor creştini să fie pentru noi, cei de astăzi, un exemplu şi, în acelaşi timp, o încurajare. Să nu ne fie teamă şi nici ruşine să ne mărturisim credinţa n! Tatăl ceresc şi Duhul Sfânt, sub forma porumbelului, au dat mărturie pentru Isus în evenimentul de la Iordan, pentru a ne asigura că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, iar învăţătura sa, pe care o vom asculta în noul timp liturgic, merită toată atenţia noastră.

Să îl rugăm pe Tatăl ceresc, la această sfântă Liturghie, să coboare, prin Fiul său, binecuvântarea sa asupra noastră, iar prin Duhul Sfânt, să ne întărească cu harul său pentru a da mărturie, despre credinţa noastră şi conţinutul ei, în mediul nostru de viaţă!

Isus ne-a asigurat că oricine va da mărturie despre el, la rândul său, Cristos va da mărturie despre acea persoană în faţa Tatălui la judecată. Aşadar, să ne comportăm fiecare ca un creştin adevărat în mijlocul lumii, pentru ca şi despre fiecare dintre noi Tatăl să spună, la fel cum a mărturisit despre Isus la botezul său: Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulţumirea.

Marian Blaj