În acel timp… Să fim atenţi ca să nu ne înşelăm aici. Această formulare nu este numai banala frază de trecere obişnuită pentru un nou episod. Zilele despre care va vorbi Matei sunt zile decisive… Este o „urgenţă” care se apropie. Mâine va fi prea târziu. Este ziua „Z”, este ora „O”, care este iminentă. […]

În acel timp…

Să fim atenţi ca să nu ne înşelăm aici. Această formulare nu este numai banala frază de trecere obişnuită pentru un nou episod. Zilele despre care va vorbi Matei sunt zile decisive… Este o „urgenţă” care se apropie. Mâine va fi prea târziu. Este ziua „Z”, este ora „O”, care este iminentă.

… Ioan Botezătorul a venit ca să predice în pustiul Iudeii.

Dacă îl citim pe Matei ca şi primii săi cititori, care nu cunoşteau evanghelia lui Luca (în care Ioan Botezătorul completează relatarea copilăriei lui Isus), totul se petrece aici ca şi cum am fi în faţa unui „început absolut”. „În zilele acelea a apărut Ioan Botezătorul.” Biserica primitivă începea direct evanghelia prin activitatea lui Ioan Botezătorul. (Fapte10,37; Marcu 1,4; Ioan 1,19). „Evangheliile copilăriei” nu au fost introduse decât mai târziu, ca un fel de anticipare teologică.

Să ne imaginăm din nou că suntem în acest pustiu de pe malul Iordanului.

Întreaga istorie creştină începe cu un “strigăt” al lui Ioan:

„Convertiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor”

Iată, aşadar, „urgenţa”. Este o veste „bună”! Dumnezeu va domni, în sfârşit.

După toate probabilităţile suntem în toamna anului 27. Ne vine greu să ne închipuim ce putea să provoace un astfel de „strigăt”. Pentru oamenii din acea epocă, în Israel, trebuie să fi avut efectul unei bombe. Vorbeşte un nebun… sau, dacă este adevărat, toată aşteptarea arzătoare a Israelului e pe cale să se împlinească: „mlădiţa din tulpina lui David va răsări”… „o mlădiţă, o speranţă nebună”… „el va judeca pe cei săraci cu dreptate”… „nu vor mai exista oameni răi”… „o pace universală şi definitivă se va instala pe pământ: lupul va locui împreună cu mielul, leul şi boul vor paşte împreună, sugarul se va juca lângă culcuşul viperei”… „nu va mai fi nici o nenorocire”… „toată lumea îl va cunoaşte pe Dumnezeu!”… (Isaia 11,1-10).

Iată „vestea fericită”: iată „evanghelia”… „anunţul bun”… «eu-angélion» în greceşte, «besôrâ» în ebraică. Iată „vestea cea bună” pe care, timp de doi ani, Isus va începe să o strige la rândul său. Este exact acelaşi mesaj plin de bucurie pe care îl va proclama Isus: (Matei 4,17) Dumnezeu este aproape de tot. Dumnezeu printre oameni, Dumnezeu pe drumurile noastre. Aproape

este Împărăţia sa: vino! vino! Vie Împărăţia ta! Vie Iubirea! Vie Pacea! Vie Dreptatea! Toate aceste bunuri la care aspiră omenirea…

Iată-le aici! spune Ioan Botezătorul. Înţelegem că această „veste” nu poate lăsa pe nimeni indiferent.

Sunt eu oare un om al dorinţei? Stiu oare să detectez, în lumea noastră de acum, toate aceste aspiraţii profunde? Această „aşteptare”?

Însă atenţie! atenţie! strigă Ioan Botezătorul.

Nu vă mulţumiţi doar să aşteptaţi, să doriţi… Construiţi această „împărăţie a lui Dumnezeu”, lucraţi la ea… haideţi, la drum, fiţi activi, convertiţi-vă… schimbaţi-vă!

El este acela despre care a vorbit profetul Isaia care zice: „Iată glasul celui care strigă în pustiu: pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui.”

O Doamne, cât de mult suntem  „demobilizaţi” noi, faţă de aceşti oameni! Noi am îndulcit evanghelia. Am făcut din ea o putere de „tradiţie”, de „păstrare” a trecutului… Dar ea era o mare speranţă populară de transformare a societăţii. Să ne mai mirăm atunci, că ateismele moderne au preluat demisiile noastre: „este lupta finală, să ne grupăm, şi mâine internaţionala va fi neamul omenesc!” Suntem oare noi, creştinii, pasionaţi de construirea unei cetăţi noi? Dumnezeul nostru nu este numai „acolo sus”, este „înainte”, vine, este aproape… lucraţi ca să o faceţi să vină, pregătiţi-i calea!

Ioan purta o haină din păr de cămilă şi o cingătoare de piele împrejurul mijlocului său; el se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică.

Este un „dur”, un „zdravăn faimos”, acest băiat, care strigă: „convertiţi-vă!” A început prin a o face, el însuşi. Duce o viaţă frugală, primitivă, şi ecologic sănătoasă înainte de vreme. Nici o problemă de obezitate, nici de infarct miocardic, nici de surplus de colesterol!

Atunci locuitorii din Ierusalim, din toată Iudeea şi din tot ţinutul dimprejurul Iordanului ieşeau la el…

Acest pustiu este pe cale să se umple cu mulţimi! Trăieşte din nou! Acest pustiu de pe malurile Iordanului devine ca un centru, provocând o mişcare din toate părţile: dinspre oraş (Ierusalimul!) la apus… dinspre sate (Iordanul!) la răsărit…

Şi erau botezaţi de către el în Iordan, mărturisindu-şi păcatele.

Da, este chiar „pustiul inimii” care începe dintr-odată să trăiască din nou… în umilinţă şi pocăinţă. Nu este de ajuns să „schimbi societatea” (dar şi aceasta trebuie)… trebuie „să te schimbi pe tine însuţi”… Timpul Adventului nu este mai înainte de toate timpul etalajelor pline de provizii şi de cadouri. Este timpul pentru a-şi întoarce inima… Timpul Adventului nu este mai întâi timpul visului copiilor cuminţi: este timpul „hotărârii care trebuie luată”… Pentru marea tradiţie biblică, „a se converti” înseamnă a se întoarce complet pentru a lua direcţia inversă faţă de cea care se urma până atunci. Cuvântul latinesc «conversio» din care vine „convertire”, traduce cuvântul grecesc «metanoia», care înseamnă literal „schimbare = méta… de mentalitate = noia”. Iar aceste două cuvinte traduc cuvântul evreiesc «shüb», atât de caracteristic al predicii profetice. Acest Advent din acest an va fi oare, pentru mine, un timp de „întoarcere”, un timp de „reînnoire”, un timp de „schimbare”, un timp de „convertire”? Ori voi continua să-mi torc firul vieţii, culcat pe-o ureche, bine instalat în fotoliu?

La anunţul „veştii celei bune” a Împărăţiei lui Dumnezeu care este aproape, mulţimile din acel timp plecau pe jos în pustiu, şi „îşi recunoşteau păcatele”. Dar noi astăzi? Oare conştiinţa noastră nu se înfruntă cu păcatul? Oare suntem orbi? Ne lipseşte luciditatea cea mai elementară? Pentru a pregăti calea Crăciunului, vom „recunoaşte” răul din noi şi vom primi „al doilea botez”, sacramentul minunat al împăcării?

Ori… vom fi ca farizeii şi saduceii?

Văzând însă pe mulţi din farizei şi saducei venind să primească botezul lui, le zise: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia ce va să vină? Faceţi deci roade vrednice de pocăinţă voastră şi nu spuneţi în voi înşivă: ‘avem pe Abraham de părinte’; căci vă spun că Dumnezeu poate să ridice fii lui Abraham chiar şi din pietrele acestea”.

Atunci când ceva cu totul „nou” începe pentru toate mulţimile lucide… unii nici nu se „sinchisesc”, puşi în siguranţă cum sunt, în mod fals, de certitudinile lor: bineînţeles, ei n-au nimic de schimbat în ei înşişi, ei sunt din „neamul celor aleşi”.

Se cred „liberi”. Nu-şi dau seama că sunt supuşi influenţei unui „altul”, un misterios duşman al planului Împărăţiei lui Dumnezeu asupra lor: cineva „neidentificat”… „Cine” v-a învăţat să fugiţi de mânia lui Dumnezeu? Acestui adversar, care nu se descoperă faţă în faţă, ci acţionează incognito, Ioan Botezătorul îi dă jos masca: este Şarpele care, de la Eva încoace, le sugerează bărbaţilor şi femeilor că nu este nici un risc să mănânce rodul oprit… şi care îi transformă subtil pe toţi cei care îl ascultă în „seminţie a şarpelui” (Geneza 3,15), în „pui de vipere” (Matei 3,7). A evita „convertirea” înseamnă a se supune „aceluia”…

Securea e pusă deja la rădăcina copacilor. Deci tot copacul care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc.

Urgent! Urgent! Grăbiţi-vă!

Peste o jumătate de secundă, muchia tranşantă a securii va face să sângereze copacul şi-l va doborî, ca să-l arunce în foc… pe el, cel nefolositor, care nu dădea roade. Şi deja întrevedem soarta „smochinului neroditor”, de pe drumul Ierusalimului, peste doi ani (Matei 21,18).

Doamne, ajută-mă să produc roade “bune”…

Eu vă botez cu apă spre pocăinţă, dar cel care vine după mine este mai puternic decât mine, iar eu nu sunt vrednic să-i duc încălţămintele; el vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.

„Cel care vine!… este mai puternic”… (cf. Marcu 1,7; Luca 3,16) La Ioan Botezătorul, ultimul dintre profeţi, aceasta nu este numai o declaraţie de umilinţă: „Eu nu sunt vrednic nici măcar să-i fiu sclav…”, este o declaraţie de credinţă: „Cel care vine este o fiinţă divină”, este „regele” Împărăţiei lui Dumnezeu, este Judecătorul de la sfârşitul veacurilor, învestit cu „mânia” lui Dumnezeu împotriva răului…

El are lopata în mână; îşi va curăţi aria şi va aduna grâul în hambar, iar paiele le va arde într-un foc ce nu se va stinge.

Imagini biblice tradiţionale pentru a înfăţişa Ziua Judecăţii… Acea Judecată care este rezervată numai lui Dumnezeu! Şi întreg contextul povestirii ne obligă să-l identificăm pe „Cel” care vine ca fiind însuşi Isus! Declaraţie de ordin teologic.

Aria de curăţat este locul separării radicale a „grâului” de „pleavă”. Unul este adunat în hambar, celălalt nu merită decât focul.  Rău şi Bine nu sunt totuna. Cine este alergic la „mărturisirea păcatelor”, dacă este conştient de aceasta, dobândeşte în mod deliberat greutatea uşoară a plevei de prisos, în loc să fie „grâu”.

NOËL QUESSON