De la Pacem in terris la Conciliul al II-lea din Vatican, până la Francisc și Leon al XIV-lea, învățătura Bisericii a identificat dezarmarea, încrederea între popoare și dreptul internațional drept condiții autentice pentru pace. Istoria contemporană și studiile despre descurajare demonstrează limitele unei securități bazate pe un echilibru al fricii.

Istoria modernă ne-a învățat că pacea fondată pe amenințarea armelor nu este o pace solidă, ci un echilibru precar, expus erorii, escaladării și fricii. Descurajarea promite securitate prin forță, dar faptele arată în schimb că acumularea de armamente tinde să alimenteze tensiuni, incidente, conflicte prin intermediari și noi forme de instabilitate. Conciliul al II-lea din Vatican a numit cursa înarmărilor „una dintre cele mai grave plăgi ale omenirii” și a afirmat că pacea nu se naște din frica de arme, ci din încredere reciprocă, dreptate și lege. Sfântul Ioan al XXIII-lea, în Pacem in terris, a cerut o reducere simultană și concertată a armamentelor, indicând eliminarea lor ca rezultat necesar, deoarece adevărata pace nu se poate baza pe arsenale concurente. Papa Leon al XIV-lea, în Mesajul său pentru Ziua Mondială a Păcii din 2026, a scris că „forța disuasivă a puterii și, în special, descurajarea nucleară, întruchipează iraționalitatea unei relații între popoare bazate nu pe lege, dreptate și încredere, ci pe frică și pe dominația forței”.

Lecția istoriei împotriva descurajării

Ideea de descurajare susține că deținerea unei forțe militare capabile să descurajeze un adversar previne războiul. Însă ceea ce s-a întâmplat în Europa înainte de 1914 demonstrează contrariul: reînarmarea navală și terestră majoră nu a oprit conflictul, ci mai degrabă a contribuit la crearea unui climat de suspiciune, rigiditate strategică și mobilizare permanentă care a făcut criza ireversibilă. Chiar și Războiul Rece, adesea citat ca dovadă a eficacității descurajării, a fost în realitate caracterizat de crize cu risc extrem de ridicat, care au adus lumea în pragul catastrofei nucleare în mai multe rânduri. Însuși Leon al XIV-lea a amintit recent un eveniment elocvent: pe 26 septembrie 1983, decizia individuală a ofițerului sovietic Stanislav Petrov a împiedicat o alarmă falsă să declanșeze un potențial război nuclear global. Dacă pacea depinde, așadar, de capacitatea de distrugere și de sistemele de arme ținute în alertă, o eroare tehnică, un accident sau o greșeală de calcul sunt suficiente pentru a ne arunca în prăpastie. O pace care atârnă de o greșeală ratată nu este o pace garantată de arme, ci un armistițiu amenințat de aceleași arme.

Dovezi din studii empirice

Şi cercetările empirice nu susțin deloc afirmația că mai multe arme înseamnă automat mai multă pace. Mai multe studii cantitative arată o asociere semnificativă din punct de vedere statistic între creșterea importurilor de arme și o probabilitate mai mare de conflict intern în contextele cele mai fragile, deși nu demonstrează o relație cauzală necesară. Cu toate acestea, dovezile disponibile arată că descurajarea nu este o bază istorică fiabilă pentru pace.

Reflecțiile lui Bobbio și Galtung

Norberto Bobbio, un jurist laic atent la faptele istorice, recunoștea deja că „cea mai sigură cale de a elimina războiul ar fi distrugerea armelor”, dar considera acest proces complex din punct de vedere politic dacă ar fi încredințat statelor însele. În acest sens, filozoful, folosind o imagine colorată și paradoxală, le-a comparat cu un „congres al bețivilor” chemat să interzică alcoolul. Însă Bobbio nu a derivat din aceasta o justificare pentru descurajare, ci mai degrabă necesitatea consolidării instituțiilor juridice supranaționale capabile să impună constrângeri reale asupra suveranității armate a statelor. Johan Galtung, părintele cercetării păcii, a susținut că „pacea negativă” – simpla absență a războiului – este intrinsec instabilă dacă nu abordăm structurile de violență și nedreptate care o alimentează. Galtung a insistat că securitatea bazată pe arme produce numai armistiții precare; „Pacea pozitivă” necesită dezarmare progresivă, mediere a conflictelor și construirea de instituții capabile să transforme disputele fără a recurge la amenințări armate.

Magisteriul lui Leon al XIV-lea și al lui Francisc

În această privință, cel mai recent magisteriu a devenit și mai explicit. Papa Francisc a numit descurajarea nucleară „inadecvată” față de amenințările timpului nostru și a afirmat că însăși deținerea de arme nucleare este imorală. Papa Leon al XIV-lea a dus acest diagnostic mai departe, scriind în textul introductiv al volumului Dezarmată și dezarmantă. Pacea este un dar: „Mai ales în era atomică, afirmarea adevărului trebuie să câștige teren: nu armele atomice generează pace, ci dezarmarea”.

Prețul reînarmării

În același Mesaj pentru Ziua Păcii, Leon al XIV-lea a amintit, de asemenea, că în 2024 cheltuielile militare mondiale au crescut cu 9,4% față de anul precedent, ajungând la 2.718 miliarde de dolari, echivalentul a 2,5% din PIB-ul mondial. Sunt cifre enorme, care arată că reînarmarea nu este o excepție, ci o tendință structurală, și care confirmă un punct esențial al învățăturii: fiecare resursă investită în cursa înarmărilor este scăzută, cel puțin parțial, din educație, sănătate, cooperare și dezvoltare umană. Testată de documentele, datele și crizele care au marcat epoca contemporană, descurajarea nu apare ca un fundament sigur al păcii, ci ca un mecanism fragil care normalizează frica și pune mereu la dispoziție violența. Cea mai realistă teză nu este că arsenalele salvează lumea, ci că o lume saturată de arme devine mai instabilă, mai scumpă și expusă la ireparabil. Chiar și dreptul statelor la apărare legitimă în fața agresiunii, recunoscut de doctrina socială a Bisericii și de dreptul internațional, nu coincide cu afirmația că descurajarea armată constituie fundamentul păcii.

Pacea se naște din dezarmare

De aceea, dezarmarea nu este un sentimentalism abstract, ci o necesitate istorică, morală și politică. Tradiția Bisericii, de la Pacem in terris la Conciliu, până la Francisc și Leon al XIV-lea, converge către un punct precis: adevărata pace nu se naște dintr-un echilibru al amenințărilor, ci din încredere, drept internațional, diplomație și o dezarmare materială și spirituală răbdătoare.

De Fabio Colagrande

(După Vatican News, 31 iulie 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu