Biserica nu este numai depositum fidei, ci și depositum humanitatis. Din motive intrinseci credinței sale într-o întrupare a divinului, eveniment istoric și metaistoric, așa a fost întotdeauna. Dar astăzi, într-o lume a globalizării și a tehnologiei, uniți într-o consolidare reciprocă a posibilităților și problemelor fără precedent, acest depositum humanitatis, în care să se facă aşa încât credința primită să dea roade, este chemată să o păzească în mod eminent și cu deplină conștientizare. Magnifica humanitas este titlul acestei conștientizări. Pentru credincioși, a credinței pe care au primit-o în Isus Cristos și, în același timp, pentru toți, credincioși și necredincioși, a omenirii așa cum ne-a fost dată, așa cum am primit-o sau am dobândit-o de-a lungul istoriei într-un Fiat de creație și/sau în evoluția unei specii, specia umană, care și-a luat cuvântul.

O „stare de spirit” care este măreția noastră „specifică”, măreția speciei noastre, pe care trebuie să continuăm să o facem mare (magni-ficare, spre lauda lui Dumnezeu și/sau pur și simplu a noastră), fără, însă, să o încălcăm. Fără a trece dincolo de măreția dată – așa cum am primit-o sau așa cum am dobândit-o – a „măsurii” noastre umane. Această măreție, în măsura sa, este o dovadă originală a rațiunii, pe care am văzut-o întotdeauna, în timp ce continuăm să o vedem. Grecii ar fi spus că este o dovadă matematică, pentru că pentru ei matematicul (matéma) este ceea ce am anticipat din măreţiile cu care ne ocupăm, nu numai cele numerice ale matematicii, ale calculului. Și ceea ce am văzut întotdeauna, matematica elementară a speciei noastre demnă de starea sa de spirit față de sine și de lumea sa, este că suntem sânge, spirit, carne și, cu siguranță, și rațiune care raționează. Adică suntem o „formă de viață” chemată să se salveze pentru timpul ei, chiar și prin numerele calculului, printr-o „raționalitate” operațională care nu este numai instinctivă, precum la animalele sociale, și pe care o posedă în mod eminent; dar nu numai prin rațiunea calculatoare și operațiunea ei tehnică, imaginându-și că poate satura în ea și odată cu ea sensul existenței noastre în lume. O raționalitate tehnică ce înțelege și operează ca un substitut, unul evaziv, pentru țesătura de carne care o țese în iluzia dia-bolică (despărțind omul de sine însuși) de a putea depăși finitudinea sa patetică, arcul destinului care se bucură și suferă în timp ce, născută, moare. Care crede că instrumentalitatea calculului este suficientă pentru a se explica, dacă nu lui Dumnezeu, atunci cel puțin ființei sale în lume și mai ales celorlalți cu care vine în lume și cu care rămâne.

Ceea ce am văzut și simțit mereu – și asta trebuie păstrat – este că calculul numeric nu epuizează matematica vieții: în existență, ruptura întâmplării și, în general, simțul ființei noastre în lume în propria noastră măreție, pe care mereu am fost chemați să o recunoaștem și (să continuăm) să o facem mare, să magnificăm, dar fără să ne imaginăm că o putem depăși „mai mare”; în cele din urmă pentru a putea post-umaniza sau trans-umaniza omul. Magnifica humanitas îi cere tocmai asta omului de tehnologie și globalizare: în timp ce el se mărește și devine mare în progresul său, să nu se ia în afara lui, să rămână recunoscut pentru sine și pentru cei care vor veni. În esență, îi cere omului faustian, care are astăzi extraordinarele resurse de calcul ale inteligenței artificiale în mâinile inteligenței sale naturale despre sine și despre lume, să poată să-i spună în continuare omului care este – și nu celui construit, imaginat în laboratoarele sale – „oprește-te, ești frumos!”. Pe de altă parte, acest „oprește-te, ești frumos!” în codul constitutiv, cu importarea greacă, al Europei creștine, ni l-a spus (l-am ascultat sau l-am pus în gură noi, ca să aibă autoritatea transcendenței, a ceea ce coboară din cer) de către Dumnezeul lui Adam, de către Dumnezeul primului om. Care în versiunea preoțească a Genezei binecuvântează făptura sa de noroi (versiunea antropomorfă jahvistă a Dumnezeului olar), și îl declară făcut după chipul și asemănarea lui cu soția sa și îi binecuvântează instalându-i în creație, mulțumit de ceea ce a făcut: „Și a văzut Dumnezeu tot ce făcuse și iată că era foarte bune. Deci a fost seară, apoi a fost dimineață și a fost ziua a șasea”, când s-a odihnit.

Suntem chemați să locuim în odihna (care nu este inerție) creației în începutul nostru, adică în umanitatea noastră în măsura finită așa cum ne-a fost dată, așa cum a fost „desăvârșită” în mâinile Creatorului. Aceasta este adevărata sa măreție, în care suntem chemați să ne mântuim menținând „măsura” ei în „forma de viață” care suntem, așa cum ne-am cunoscut pe noi înșine sau ne-am făcut cunoscuți nouă înșine. Mai mult, este aceeași lecție ca și celălalt mare cod fondator care germinează în Europa creștină, atunci când Corul tebanilor antici din Antigona ne cere să-i ținem departe de „vatra” casei pe cei care, prin hybris, prin lipsă de măsură, riscă să-i stingă focul dărâmându-i zidurile sau modificându-i granițele.

Omenire magnifică, în care Biserica își pune încrederea că poate „ilumina” chiar și era IA. Cu condiția să știe să rămână în propria sa măreție nativă și să nu se sustragă de la sine în construcția de algoritmi, pentru că „niciun sistem de calcul, oricât de sofisticat, nu generează o inimă care se predă, nici o conștiință care discerne binele”. Cu condiția, adică, ca „fiecare să fie atent cum construiește” (1Cor 3,10). Acestea sunt cuvintele sfântului Paul care deschid semnificativ Concluziile enciclicei. Unde unitatea care trebuie construită se extinde de la comunitatea din Corint, căreia se adresa Paul, la întreaga comunitate umană de astăzi: la unitatea care trebuie păzită de destinul său comun pe pământul unic, acum împărtășit, de care dispune, care nici el nu are posibile înlocuiri – în „acceptarea limitelor umane ca realitate naturală și pozitivă”, care are „ca stil coresponsabilitatea și limbajul evanghelic”, pentru că nimic nu se poate construi fără pace (în mod absurd, nici măcar iluziile postumane ale algoritmului căruia i-ar lipsi pământul pe care să le cultive).

Acesta ni se pare a fi sensul profund al acestei enciclice a lui Leon al XIV-lea: să rămânem în „lucrurile noi” – chiar și în epoca IA și a novissimi, „lucrurile de pe urmă” care se laudă cu alternative la ceea ce am așteptat până acum – fără să ne schimbăm părerea, fără să ne facem pe noi înșine, „natura” noastră umană, altceva decât ceea ce a fost până acum desăvârșit în mâinile noastre și, pentru cei care cred, a fost sfințit în har. O invitație de a rămâne, de a continua să ne mântuim în ea, pentru că nu avem alta, în umanitatea care suntem.

(După L’Osservatore Romano, 25 iunie 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu