Experienţa pandemiei se prelungește în anul pastoral pe care Sfântul Părinte a voit să-l dedice familiei, cu ocazia celei de-a cincea aniversări a publicării exortației apostolice Amoris laetitia (AL). Un text care s-ar putea defini un program de angajare eclezială pentru familie, de realizat cu familiile. Aceasta este o noutate care acum ne interoghează şi […]

Experienţa pandemiei se prelungește în anul pastoral pe care Sfântul Părinte a voit să-l dedice familiei, cu ocazia celei de-a cincea aniversări a publicării exortației apostolice Amoris laetitia (AL). Un text care s-ar putea defini un program de angajare eclezială pentru familie, de realizat cu familiile. Aceasta este o noutate care acum ne interoghează şi ne cere să punem în teren o reflexivitate relațională în Biserică. Ce tip de pastoraţie vrem să realizăm cu familiile? Ce tip de relaţii ecleziale putem implementa pentru a le însoți, făcându-le protagoniste şi subiecți ai pastoraţiei familiei (AL 200)?

În această privință, Amoris laetitia ne cheamă la o „convertire misionară” (AL 201), care să ne ajute să nu ne mai oprim „la o veste pur teoretică şi detaşată de problemele reale ale persoanelor”, în special acum. În mijlocul dificultăților accentuate de pandemie, care „sfâșie viaţa familiei şi comuniunea sa intimă de viaţă şi de iubire (AL 19), familia se arată astăzi mai mult ca oricând „semn al timpurilor” şi Biserica, fiind chemată să caute aceste semne, este invitată să insereze familiile în spațiul eclezial pentru a se putea apropia de ele şi a le susține în vocația lor, pornind de la acel „principiu de realitate”, care trebuie să risipească orice teamă de a ne apropia de dificultățile în care astăzi familiile sunt încă adesea lăsate singure.

Familia, „cale a Bisericii” (cf. AL 69), ne cere, de fapt, o privire capabilă să se uimească în faţa a ceea ce este ea: „Comunitate de viaţă şi de iubire” (Gaudium et spes 48). În acest sens, poate reprezenta un stil de relație eclezială, care ne poate ajuta să orientăm pastoraţia familiei.

De fapt, familiile creştine, au arătat în timpul pandemiei forţa stabilității legăturilor întemeiate pe căsătorie, puterea relațiilor de încredere, rezilienţa generată în credinţă, chiar şi în situațiile mai dificile. Soţii creştini au respirat relația filială profundă faţă de o Biserică Mamă, care ca niciodată s-a făcut prezentă în case cu liturghia zilnică celebrată de Sfântul Părinte, care cu delicatețe intra în intimitatea familială în zorii fiecărei zile, marcând pasul cu cuvintele sale afectuoase şi concrete, care ne ajutau să înţelegem cum să implementăm ziua în inima noastră şi în relațiile cu acela care era lângă noi. Pentru noi toţi a fost un păstor, un părinte, un frate, un învățător, în orice caz „cale” pentru a centra viaţa noastră în Cristos. Familiile s-au simţit însoțite, parte a Bisericii, „mlădiţe ale unei unice viţe” (cf. In 15,5), trup împreună cu pontiful, dar şi cu episcopii, cu preoţii lor, care s-au străduit pentru a fi prezenți în casele noastre cu noi modalități şi noi mijloace.

În acest dinamism lent, dar eficace în multe contexte, care treptat a luat formă în Biserică, ceea ce s-a revelat vital au fost aceste urme de comuniune. Această caracteristică minunată care izvorăște din Duhul Sfânt, oxigenul care ne-a permis să continuăm să „respirăm” Biserica, apartenența noastră la Trupul lui Cristos, care ne-a permis să hrănim credinţa noastră şi nevoia de speranţă. Astăzi, familiile au nevoie să se simtă parte a Bisericii, pentru că simțul de apartenență sustrage persoanele de la individualism şi de la singurătate, al cărei antidot se află tocmai în experienţa comuniunii (cf. AL 201). Pastoraţia nu se naște dintr-o programare mecanică de activități, ci dintr-o efectivă comuniune de viaţă, din ascultarea familiilor şi din solidaritate în dificultăți. Pentru aceasta avem nevoie să trăim comuniunea şi s-o vedem în acțiune (cf. AL 325). „Numai o Biserică ce trăieşte şi celebrează în ea însăși misterul comuniunii […] poate să fie subiect al unei evanghelizări eficace” (CEI, Comuniune şi comunitate).

Care este modelul de comuniune pe care ni-l propune familia creştină? Urmând, în puține texte, Amoris laetitia, la nr. 71 se citește: „Familia este imagine a lui Dumnezeu, care […] este comuniune de persoane”. În manieră mai specifică, „Treimea este prezentă în templul comuniunii matrimoniale” (AL 314). „O comuniune familială trăită bine este un adevărat drum de sfințire în viaţa obișnuită şi de creștere mistică, un mijloc pentru unirea intimă cu Dumnezeu” (AL 316). Şi în relație cu forţa expansivă a comuniunii familiale, la nr. 196 din AL se citește: „«iubirea dintre bărbat şi femeie în căsătorie şi, în formă derivată şi amplificată, între membrii aceleiaşi familii […] duce familia la o comuniune, mereu mai profundă şi mai intensă […]». În acest domeniu se inserează şi prietenii şi familiile prietene, precum şi comunităţile de familii care se susţin reciproc în dificultăţi, în angajarea socială şi în credinţă”. Aici se altoiește privirea de uimire a Bisericii asupra familiei pentru a înţelege bogăția pe care o poate reprezenta pentru stilul pastoral al Bisericii. „Aşa încât Biserica, pentru a înţelege pe deplin misterul său, priveşte la familia creştină, care îl manifestă în mod genuin” (AL 67). Stilul iubirii familială, întemeiat pe comuniunea şi complementaritatea soților, poate deveni, de fapt, un stil eclezial, din moment ce „Biserica este familie de familii, îmbogățită constant de viaţa tuturor Bisericilor familiale. De aceea, «în virtutea sacramentului Căsătoriei, fiecare familie devine în mod clar un bun pentru Biserică»” (AL 87).

De Gabriella Gambino

Sub-secretar al Dicasterului pentru Laici, Familie şi Viaţă

(După L’Osservatore Romano, 25 august 2021)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu