„Care este măreția omenirii?” nu este o întrebare la care eu, ca tată, m-aș aștepta să o aud de la unul dintre copiii mei. Cu toate acestea, este o întrebare la care majoritatea persoanelor de astăzi nu ar putea răspunde; și, tocmai din acest motiv, fiecare părinte catolic ar trebui nu numai să fie pregătit să răspundă la ea, ci și să-și învețe copiii să o pună.

Prima enciclică a Papei Leon al XIV-lea, Magnifica humanitas, este un bun punct de plecare pentru pregătirea unui răspuns, deși, având peste 42.000 de cuvinte, majoritatea părinților ar putea considera documentul intimidant. Lungimea sa reflectă amploarea sa: ar putea fi descrisă în mod rezonabil ca trei sau patru enciclice într-una singură. Există o urgență în fiecare dintre subiectele abordate de Sfântul Părinte – o abordare reînnoită a doctrinei sociale catolice (în special în ceea ce privește subsidiaritatea); revenirea războiului și amenințarea la adresa ordinii internaționale; și promisiunea și pericolele reprezentate de apariția inteligenței artificiale (IA) – dar problema de bază, care unește toate aceste aspecte, este pierderea unei înțelegeri comune a antropologiei creștine, a ceea ce constituie tocmai acea „măreție a omenirii”.

Ca tată a opt copii, apropiindu-mă acum de sfârșitul celei de-a șasea decade de viață, am ajuns să percep această pierdere ca fiind cea mai mare amenințare la adresa credinței copiilor mei și să consider eșecul meu, timp de mulți ani, de a concretiza această antropologie creștină în viețile lor, cel mai mare regret al meu. Odată cu apariția inteligenței artificiale, această amenințare a crescut exponențial.

Dezvoltarea rapidă a capacităților modelelor lingvistice la scară largă a condus la convingerea larg răspândită că inteligența artificială va deveni în cele din urmă conștientă; este (așa ni se spune) pur și simplu o chestiune de când se va întâmpla acest lucru. Încă din Grecia antică, conștiința a fost considerată un indicator principal al omenirii. Cu toate acestea, așa cum subliniază Leon al XIV-lea, există caracteristici ale umanității – toate inseparabile de experiența noastră a conștiinței – pe care inteligențele artificiale, prin însăși natura lor, le pot imita în cel mai bun caz, dar nu le posedă niciodată: „Așa-numitele inteligențe artificiale nu experimentează, nu posedă un corp, nu experimentează bucuria și durerea, nu se maturizează în relații, nu cunosc din interior sensul iubirii, muncii, prieteniei, responsabilității. Nu au nici măcar o conștiință morală: nu judecă binele și răul, nu înțeleg sensul ultim al situațiilor, nu își asumă povara consecințelor”.

A discuta despre posibilitatea ca inteligența artificială să devină conștientă înseamnă a pune această întrebare. Însă omenirea și-a pus această întrebare nu numai de la apariția inteligenței artificiale, ci (aș argumenta) de decenii și chiar secole: care este sursa conștiinței noastre?

În lumea modernă, în măsura în care se pune această întrebare, răspunsul este aproape întotdeauna prezentat în termeni fizici: așa cum se presupune că viața a apărut din procese chimice aleatorii, conștiința este numai o continuare a acestei dezvoltări. Înțelegerea împărtășită de întreaga umanitate timp de milenii – că conștiința precede materia și (în funcție de tradiția filozofică sau teologică) poate fi chiar sursa acesteia – a fost răsturnată. Faptul că, în sute de ani, oamenii de știință nu au reușit să producă viață în laborator nu i-a descurajat pe unii susținători ai inteligenței artificiale să afirme că, în mod sigur, conștiința va apărea din aplicarea unei energii suficiente unui număr suficient de cipuri de siliciu.

Vorbind într-un context ușor diferit (al postumanismului), Sfântul Părinte observă că „și atunci când aceste ipoteze rămân în mare parte speculative, ele dobândesc relevanță deoarece modifică imaginația colectivă și, în consecință, ghidează alegerile sociale, economice și politice”.

De la mijlocul secolului al XIX-lea (cel puțin), anumiți gânditori au avertizat asupra pericolelor de a considera omul ca o mașină; dar în imaginația populară, această idee a devenit atât de adânc înrădăcinată încât a devenit aproape inconștientă și a deschis calea către a crede ceea ce ar fi fost literalmente de neconceput (adică imposibil de gândit) în secolele trecute: că mașinile pot deveni mai umane decât suntem noi, deoarece se presupune că sunt perfectibile.

Însă Papa întreabă: „Dacă există un «mai mult decât uman» autentic, unde se găsește? Credința creștină răspunde arătând spre o împlinire care nu vine din divinizarea tehnologică, ci din cea adusă de harul lui Dumnezeu primit în Cristos”.

Omenirea este decăzută, finită, rănită. Nu suntem perfectibili mecanic, pentru că nu suntem mașini. „În schimb, trebuie să ne amintim că omenirea nu prosperă în pofida limitărilor, ci adesea prin limitări”, pentru că suntem ceva mai mare: imagini ale Creatorului nostru, capabile să fie transformate în asemănarea sa prin „Cuvântul care s-a făcut trup și și-a așezat cortul printre noi”; aceasta atâta timp cât suntem dispuși să recunoaștem și să acceptăm că suntem limitați atât moral, cât și fizic de păcatul primilor noștri părinți și de propriul nostru păcat.

Când eram mic, era ceva obișnuit ca copiilor să li se spună: „Poți fi orice vrei”. Deceniile care au trecut au dezvăluit golul acelui optimism străvechi și au contribuit la dorința de a depăși limitările pe care Leon al XIV-lea le vede ca fiind unul dintre pericolele dependenței excesive de inteligența artificială. Dar cel mai bun răspuns este să-i învățăm pe copiii noștri că recunoașterea limitelor noastre poate fi o poartă către har și că „în Cristos […] omul este chemat să fie un colaborator la opera creației”.

Dacă următoarea generație înțelege acest lucru – dacă îi ajutăm pe copiii noștri să înțeleagă că sistemele de inteligență artificială sunt atât de puternice pe cât s-au dovedit a fi nu pentru că suntem mașini, ci pentru că, personal și colectiv, am creat aceste sisteme prin participarea noastră la viața Creatorului nostru – atunci ar putea învăța să folosească aceste instrumente pentru a exprima acea creativitate spre binele tuturor. Alternativa ar fi probabil o idolatrie a inteligenței artificiale care „sacrifică demnitatea umană pentru eficiență” și, în cele din urmă, o formă de sclavie care îi ridică pe cei care controlează tehnologia inteligenței artificiale deasupra restului omenirii.

De Scott P. Richert

Fost editor al „Our Sunday Visitor”

scrie pentru Countermarch.org

(După L’Osservatore Romano, 18 iulie 2026)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu