Giuseppe Zois, Terezinele. Compania sfintei Tereza a Pruncului Isus. Un secol de dăruire cu pasiune, Iași 2026, 148 p., 14×20, ISBN 978-606-578-616-5, 25 lei.

La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea: Compania sfintei Tereza a Pruncului Isus. Un secol de dăruire cu pasiune, scrisă de Giuseppe Zois și tradusă în limba română de pr. Cristinel Fodor. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 148 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei. 

Nu este uşoară ştafeta memoriei într-o epocă prea puţin înclinată să salvgardeze persoane şi istorii, protagonişti şi amintiri ale trecutului. În modernitatea reţelelor sociale, cu torentul convulsiv de ştiri care se urmăresc şi se suprapun, totul este şters în grabă. A ne întoarce astăzi la ultimii noştri o sută de ani este aproape ca şi cum am vorbi despre o eră geologică. Terezinele din Lugano împlinesc o sută de ani: 1926-2026, un secol – şi ce secol!

Prima dată când am dat peste terezinele din Lugano a fost chiar în habitatul lor: era anul 1970, devenisem de puţin timp un „rezident” al nopţilor albe la Giornale del Popolo, pe via San Gottardo, sub ordinele căpitanului în clergyman (copyright Piero Chiara), don Alfredo Leber, între timp deja distins cu titlul de monsenior. Cultivam încă proaspete nostalgii– pe care le port cu mine de-o viaţă: respiraţia oraşului Lugano pe Via Nassa, de la S. Maria degli Angioli în sus, tot în sus spre Piazza Riforma şi mai departe spre Molino Nuovo, din inima luxului şi a eleganţei către cartierul cel mai popular al oraşului. Era luna mai şi eram pentru prima dată pe Via Nassa. Se sărbătorea „Liturghia de argint” (25 de ani) a acelui înger baroc care era don Guglielmo Maestri, pe atunci încă nu vicedirector, deşi în fapt era mâna dreaptă a şefului, şi nu doar între zidurile sediului comunicaţiilor.

Trecând pragul fostei reşedinţe episcopale de pe Via Nassa, prima impresie a fost una de uimire, văzând acel mic grup de surori îmbrăcate în haine sobre civile.

Aveam să acumulez apoi o cunoaştere îndelungată a acestor harnice surori, care de un secol se dedică multor îndatoriri, toate convergente în slujba Diecezei. Am cerut lămuriri despre acea particularitate, care a rămas însă mult timp într-un interval suspendat, deoarece don Fegato din Biasca – porecla de luptă a lui Leber, destinat să urce pe culmile recordurilor jurnalistice cu cei 57 de ani ai săi de directorat – m-a chemat într-un ajun de Corpus Domini şi, cu ţigara la jumătatea buzei, semn prevestitor al marilor paşi, m-a trimis la redacţia regională din Mendrisio, fără măcar condiţionalul unor ezitări. Aşa trebuia să fie şi aşa a fost. Aici, de la delta de şine din capitala traficului feroviar până la malurile râului Basso Ceresio, îndatoririle mele, timp de aproape trei ani, au fost altele, precum grija zilnică de a trebui să umplu cu ştiri un cearşaf de pagină într-un teritoriu care mi se deschidea atenţiei pentru prima dată. Câte ambuscade îţi întinde viaţa…

Acolo însă, în acel birou de redacţie care avea aerul unei magazii din dos – cu uşa mereu deschisă pentru a capta lumina, fiind lipsit de fereastră –, a avut loc curând întâlnirea cu un alt preot foarte activ şi zelos, don Luigi Mazzetti, pe atunci paroh de Novazzano şi apoi decan de Morbio, dar şi – cine ar fi crezut – asistent spiritual al terezinelor. Şi a început aproape imediat o familiaritate niciodată încheiată cu Via Nassa şi cu acele surori inedite, în fustă, bluză, pulover şi cu părul în vânt, unele chiar cu farmecul unei coafuri permanente. Episcopul Aurelio, cel care le-a visat, apoi le-a inventat şi le-a creat cu mult înainte chiar de deschiderile conciliului, era un Păstor care simţea cu adevărat mirosul oilor, şi l-a simţit cu 87 de ani înainte, după fericita metaforă a Papei Francisc.

Guanellianul din Lavertezzo, care ştia să privească departe, a surprins printre semnele timpului şi ale sufletelor freamătul Mariei Motta, hotărâtă să facă din viaţa ei o dăruire lui Dumnezeu şi aproapelui, deja antrenată în acţiune şi în dăruirea pentru ceilalţi. Cu terezinele mă regăsesc îmbarcat cu jumătate de secol de navigare comună şi cu unele complicităţi de presă. Aceste surori au fost cureaua de transmisie a voinţei multor instanţe ale căror destinatare anunţate şi purtătoare erau: de la ambientele Diecezei, cu episcopii în frunte, până la vastul front al grupurilor, comunităţilor, mişcărilor şi asociaţiilor care sunau sau băteau la uşile de pe Via Nassa. Dar, alături de frecventatorii obişnuiţi, au existat mereu şi mulţi alţii, din afara arcului obişnuit de referinţă: frontul poliedric pe care terezinele îl întâlneau şi toţi cei care cereau ajutor din normalitatea fragmentată a cotidianului. Verbele cele mai familiare şi conjugate cu asiduitate: a primi, a înţelege, a ajuta, a însoţi, a sprijini, a împărtăşi, într-un cuvânt, a da o mână celor osteniţi şi fragili de tot felul. Au fost – şi influenţa lor rămâne – protagoniste ale faptelor şi ale prezenţei, verigi ale unui lanţ rămas în umbră, dar care a creat legături fără sfârşit.

Au oferit timp fără să se uite la ceas, adaptându-se adesea nevoilor celor care soseau, lăsând la o parte şi răvăşind chiar propriile lor obiceiuri, inclusiv cele spirituale, în zilele de sărbătoare sau de muncă. Generozitatea nu este ceva imaterial; ea are forme care se manifestă şi se văd oglindite în priviri, pe chipurile destinatarilor ocazionali sau obişnuiţi, în cea mai obişnuită normalitate.

Am cunoscut vreo zece terezine din ultimii 50 de ani: toate au strălucit prin disponibilitatea de a merge în întâmpinare, virtute transmisă de la soră la soră, într-un dialog niciodată întrerupt: bogate şi în aceasta, unite prin sensibilitate, atenţie, respect, delicateţe şi umilinţă, inepuizabile atunci când în ele coboară năzuinţa unui suflet şi a unei credinţe. Izvorul cel Înalt este forţa vocaţiei lor.

O sută de ani trăiţi astfel, o scară care s-a înălţat spre cer: mai întâi din cartierul Maghetti în 1926, apoi de pe Via Nassa începând din 1939. Este o carte voluminoasă, nescrisă, dar care dă pe dinafară, plină de bine dăruit fără zgârcenie, rămânând în societate cu un stil inovator, înfruntând schimbările rapide, cu o adiere de libertate, dincolo de perimetrul limitativ al spaţiului claustral. Din acea îndepărtată zi de 21 ianuarie 1926, ele, terezinele, şi-au aruncat inima dincolo de poartă, dincolo de viaţa contemplativă, pentru a se cufunda în cea activă, pentru a fi alături de oameni, drojdie amestecată în aluat, religia scoasă din penumbra bisericilor. Cu spirit fratern şi speranţă, au răspuns la acel mergeţi al chemării lor – este şi aceasta o formă de primire – şi au pornit la drum. Au mărturisit prin însăşi viaţa lor valoarea şi frumuseţea dăruirii timpului multor altora, poate prima şi cea mai înaltă formă de caritate, în numeroşii ei afluenţi. Bacciarini înţelesese bine că Biserica nu se poate limita la teologie şi nici să se oprească doar în jurul altarului, ci trebuie să meargă în întâmpinarea oamenilor, să aibă grijă de ei, cu busola decisivă a Evangheliei care orientează paşii. Noile chiostrouri sunt străzile, iar terezinele, femei între femei în spiritul fondatorului, stau înaintea noastră ca o provocare actuală de a fi, sau de a deveni, samariteni moderni în ajutorarea răniţilor de pe nenumăratele Ierihonuri ale timpului nostru. Un exemplu de viitor, cu o anticipare de o sută de ani.

Giuseppe Zois