Fraților și surorilor, pelerini veniți din Franța și din întreaga lume, văzându-vă adunați aici, în această dimineață, în casa Mamei noastre, văd chipul universal al Bisericii. Unii dintre voi ați traversat continente, ați parcurs drumuri lungi și ați adus bucuriile și poverile voastre la această grotă sacră. Ce bucurie este să fim împreună, cu o singură inimă și ca o singură familie.
Doresc să îi salut în mod deosebit pe pelerinii veniți din toate provinciile și diecezele Franței. Astăzi vă aflați pe acest pământ binecuvântat, care a primit atâtea haruri. Fie ca acest pelerinaj să reaprindă flacăra credinței în căminele și parohiile voastre. Duceți mângâierea de la Lourdes semenilor voștri, celor dragi și întregului popor francez.
Lecturile din această duminică abordează o parte centrală a mesajului pe care Fecioara Maria l-a încredințat sfintei Bernadette: chemarea la convertire, deopotrivă plină de blândețe și urgentă. În Evanghelie, Isus privește cu adevăr și profundă tristețe spre inimile care au rămas închise: „nu v-a părut rău” (Mt 21,32). De ce rănește acest lucru inima lui Cristos? Pentru că Dumnezeu nu vrea ca fiii săi să se piardă. Profetul Ezechiel ne amintește: „Dacă cel drept se întoarce de la dreptatea lui, săvârşeşte nedreptate şi moare din cauza ei”. Totuși, dacă „pentru că a văzut şi s-a întors de la răutatea pe care a comis-o, el va trăi şi nu va muri” (Ez 18,26.28). Iată de ce chemarea la pocăință străbate Sfânta Scriptură și vestirea Evangheliei de-a lungul secolelor. Gravitatea ei ne amintește de urgența și necesitatea convertirii. Astăzi, nu mâine, trebuie să ne căim. Într-adevăr, acum este timpul potrivit, acum este ziua mântuirii (cf. 2Cor 6,2). Dumnezeu vrea să trăim, să ne deschidem ochii și să ne întoarcem la El. A ne căi înseamnă a părăsi căile pe care ne-am rătăcit și a urma calea vieții, deschizându-ne inimile către singura bucurie care nu trece niciodată.
Însuși Isus ne cheamă în mod direct la pocăință. După cum ne spune sfântul Luca: „Dacă nu vă veți converti, cu toții veți pieri” (Lc 13,5). Însă El ne și lărgește orizontul dincolo de această viață pământească, spre orizontul vieții veșnice. Căci, în timp ce fericirea din această lume este trecătoare și relativă – și, din păcate, uneori inaccesibilă pentru unii –, adevărata fericire este promisă tuturor în speranță; aceasta este ceea ce trebuie să căutăm mai presus de orice, în toate eforturile și alegerile noastre. Oare nu i-a spus Fecioara Maria sfintei Bernadette: „Nu-ți promit că te voi face fericită în această lume, ci în cea viitoare”?
Această promisiune, făcută chiar aici, are o forță aparte pe acest pământ al Franței și provoacă modul nostru actual de a gândi. Într-o epocă și într-o societate care urmăresc progresul și bunăstarea materială, dar care uneori pot uita de orizontul veșniciei, Maria vine să ne amintească de măreția și bogăția chemării noastre la viață, la viața veșnică. În fața tendințelor actuale care încearcă să redefinească valoarea vieții umane în boală, suferință și bătrânețe, grota de la Massabielle rămâne un loc al speranței creștine. Aici, nimeni nu este respins din cauza fragilității sale. Cârjele voastre, scaunele cu rotile și lacrimile ascunse nu sunt obstacole; dimpotrivă, ele sunt chiar locul în care sunteți pe deplin respectați și primiți și unde puteți trăi o întâlnire transformatoare cu iubirea infinită a lui Dumnezeu. Lourdes este binecuvântat ca loc de mărturisire a frumuseții și sfințeniei vieții, căci aici viața este primită ca un dar prețios de la Dumnezeu și este chemată să înflorească pentru totdeauna în iubirea Tatălui.
„Îţi promit!”. Într-adevăr, viața veșnică este o promisiune fermă și sigură pe care Domnul ne-o face. El a dobândit-o deja pentru noi prin moartea sa pe cruce și prin înviere, iar prin harul botezului o împlinește în noi în fiecare zi. Ea ne este la îndemână, dar trebuie să o primim în mod liber, să ne-o însușim și să nu-i stăm în cale. Căci obstacolul în calea harului și a vieții veșnice – singurul obstacol în calea acestei iubiri – este păcatul, prin care ne închidem în noi înșine, refuzându-l pe Dumnezeu și izolându-ne în propriul nostru întuneric. Așadar, intervine responsabilitatea noastră personală, și este o responsabilitate uriașă. Dumnezeu ne-a creat liberi, întrucât libertatea este necesară iubirii; nimeni nu poate fi constrâns să iubească. Trebuie, prin urmare, să ne folosim libertatea pentru a-i spune „da” lui Cristos, bazându-ne pe harul său, asemenea Mariei. Este un „da” pe care îl reînnoim până la ultima suflare – „acum și în ceasul morții noastre” – așa cum spunem în rugăciunea „Bucură-te, Marie”.
Auzim aceeași chemare urgentă la convertire în cuvintele pe care Maria le-a rostit chiar aici: „Pocăință! Pocăință! Pocăință!”. Ea repetă acest cuvânt de trei ori. Și îi cere Bernadettei să săvârșească anumite acte de pocăință. De ce? Oare suntem greoi în a înțelege? Oare ne considerăm prea ușor lipsiți de păcat? Oare nu practicăm suficient pocăința? Fecioara ne cere să facem pocăință nu numai pentru noi înșine – căci și noi avem nevoie de ea –, ci și „pentru păcătoși”, pentru o lume care rătăcește. Cum să nu ne fie mișcate inimile de conflictele care se răspândesc și distrug atâtea vieți nevinovate? Totuși, răul vremurilor noastre izvorăște din inima omului. Dumnezeu nu este responsabil pentru el. Așa cum le spune israeliților: „Oare calea mea nu este dreaptă? Sau poate căile voastre nu sunt drepte?” (Ez 18, 25). Așadar, inimile oamenilor sunt cele care trebuie să se schimbe, începând cu ale noastre.
Pocăința este un act de iubire, săvârșit în solidaritate cu familia umană. Este un act de iubire față de Dumnezeu, deoarece dorim să reparăm rănile pe care păcatele noastre le-au provocat inimii sale. Este, de asemenea, un act de iubire față de acei frați și surori ai noștri care nu dau ascultare acestei chemări la convertire și ale căror păcate îi conduc spre moarte. Această chemare la convertire privește și Biserica însăși, pe parcursul călătoriei sale pământești. Ea trebuie să aibă curajul de a începe cu sine însăși. Pentru a vindeca rănile adânci, necredințele și greșelile dureroase apărute în sânul ei, trebuie să ne așezăm cu umilință sub privirea purificatoare a Domnului. Recunoașterea propriilor greșeli este esențială pentru creșterea noastră spirituală. După cum scria sfântul Augustin: „Nu te mulțumi cu ceea ce ești, dacă vrei să devii ceea ce încă nu ești” (Disc. 169, 15, 18).
Îndemnul Mamei noastre cu privire la datoria de a ne ruga și de a ne căi ne umple de o mare speranță, căci ea ne arată că modul de a schimba cursul lucrurilor este acela de a ne uni cu Pătimirea lui Cristos. Dragi prieteni bolnavi, atât de mulți dintre voi, aici la Lourdes, cunoașteți suferința. Vă puteți trăi încercările și durerile în acest spirit de jertfă, participând astfel la opera mântuitoare de care lumea are atât de mare nevoie. În acest fel, vă aflați cu adevărat în inima Bisericii, iar rolul vostru este de neînlocuit.
Pelerini, fraților și surorilor, nu veți pleca din Lourdes așa cum ați sosit. Veți pleca în calitate de misionari ai speranței. Într-adevăr, miracolul de la Lourdes constă în faptul că poate trezi bucuria speranței chiar în mijlocul suferinței și al greutăților. Fecioara Maria ne vindecă privirea și ne schimbă inimile, dăruindu-le pace. În țările, diecezele și familiile voastre, deveniți martori vii ai acestei forțe și duioșii divine, care ne ajută să perseverăm spre țelul nostru. Susținuți de rugăciunile celor bolnavi și de iubirea Mamei noastre, pășiți cu încredere spre viitor. Nu vă temeți de furtunile lumii, căci Sfânta Maică a lui Dumnezeu veghează asupra drumului vostru, ea ocrotește Biserica sub mantia sa de duioșie și, asemenea strălucitoarei Stele a dimineții, vă călăuzește pașii, pentru ca, plină de bucurie, să vă conducă spre o nouă naștere în însăși viața Fiului ei, Isus. Amin.
Angelus
Iubiți fraţi şi surori,
Îi salut cu afecțiune pe toți cei care ați participat la această celebrare euharistică. Vă mulțumesc că sunteți aici. Îi salut și pe cei care urmăresc celebrarea de la distanță, în special pe cei bolnavi.
Vom rosti acum împreună rugăciunea „Îngerul Domnului”, acea rugăciune simplă și frumoasă care ne ajută în fiecare zi să trăim în ascultare fidelă față de voința lui Dumnezeu, urmând exemplul Fecioarei Maria.
Înainte de a face acest lucru, doresc să lansez un apel care îmi este deosebit de drag, aici, în acest loc. Aici i s-a arătat Fecioara Neprihănită sfintei Bernadette, având în mână rozariul și călăuzind-o, într-un fel, în rugăciune. De aceea, îi invit astăzi pe toți credincioșii și toate comunitățile creștine să se roage Sfântul Rozariu pe parcursul lunii octombrie, având intenția specială ca războaiele să înceteze și să se instaureze pacea între popoarele aflate în conflict. Să însoțim această rugăciune cu gesturi concrete de pocăință și milostivire, angajându-ne mereu să promovăm dialogul și reconcilierea.
Preasfânta noastră Mamă să mijlocească pentru noi!
LEO PP. XIV
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu
