Sir 50,26 aminteşte cu cinism „poporul nebun care locuieşte la Sihem”. În secolul al II-lea î.C. un tribunal stabilește impuritatea femeilor străine, între care femeile samaritene, pentru a opri căsătoriile mixte. Mishna Nidda 4 afirmă că fiicele samaritenilor sunt considerate că au menstruaţie încă din leagăn. În sfârşit, pentru Testamentul lui Levi 7 locuitorii din […]

Sir 50,26 aminteşte cu cinism „poporul nebun care locuieşte la Sihem”. În secolul al II-lea î.C. un tribunal stabilește impuritatea femeilor străine, între care femeile samaritene, pentru a opri căsătoriile mixte. Mishna Nidda 4 afirmă că fiicele samaritenilor sunt considerate că au menstruaţie încă din leagăn. În sfârşit, pentru Testamentul lui Levi 7 locuitorii din Sihem sunt definiți canaaneeni. Dat fiind acest climat de ostilitate samaritenii decid să construiască sanctuarul lor pe muntele Garizim. Consecințele nu se lasă așteptate: într-un an, în ajunul Paștelui, câţiva samariteni merg la Ierusalim. Pe ascuns intră în templu şi îl presară cu oase, făcându-l impur.

În acest context trebuie recitită întâlnirea lui Isus cu samariteana care are loc în ora cea mai caldă a zilei, când lipsa de apă devine o tortură pentru cei însetați. Într-o zi, la Sykar, o femeie se apropie de fântâna lui Iacob la amiază pentru a lua apă. În general femeile vin ca să-şi ia apă dimineața şi seara. Aici suntem în faţa unui gest neobișnuit. Isus este acolo, așezat pe marginea fântânii. Ambii, Isus şi femeia, sunt însetați. Şi setea lor este tenace. Obligația de a trece prin Samaria, pe care pelerinii o evitau, pare stranie: „trebuia”, pentru că făcea parte din planul divin. Dumnezeu vrea să facă alianță cu toţi. Menţionarea lui Sykar lângă Sihem, unde Dumnezeu i-a vorbit lui Abraham pentru a promite ţara fiilor săi (Gen 12,6), este un loc care aminteşte de un trecut de rugăciune şi de adorație.

Isus şi femeia sunt în căutarea a ceva care le-ar permite să continue să trăiască în plinătate: apa, iubirea, viaţa de dat şi de primit. Aceste sete diferite se pot potoli numai atunci când găsesc un răspuns la dorințele lor. În Biblie fântâna este locul vieţii şi al întâlnirilor amoroase (Gen 24; 29; Ex 2,15-22). Este asociat şi la exod şi îndeosebi la darul Torei. Conexiunea între dar şi Lege „dar al lui Dumnezeu” este ușor de stabilit. Pentru că este cu adevărat un dar cerut într-un mod şi acordat în alt mod. Mai mult: fântâna are o valență nupțială. Amintirea episodului întâlnirii lui Isac şi Rebeca, veniţi să ia apă (Gen 24,17-19) este vie. În mod straniu, la Golgota, pe cruce pe la amiază Isus în agonia sa cere de băut: „mi-e sete” (In 19,28). Apoi îl dă pe Duhul. Apa face posibilă viaţa.

Cei cinci soți ai samaritenei amintesc de trădarea poporului, care, în pofida predicii profeților îşi fabrică zeii săi. Samaritenii îşi aleg pe preoţii înălţimilor, luați de aici şi de acolo, şi îi așează în templul lor (1Rg 17,29-32). Pentru moment femeia trăieşte cu al șaselea soţ. Isus devine al şaptelea, adevăratul soţ care vrea să pecetluiască alianța cu samaritenii.

Dialogul lui Isus cu samariteana ilustrează pedagogia sa care îl însoţeşte pe interlocutor pe drumul interiorităţii. Modul său de a evangheliza este evidențiat în mod foarte clar. Isus se prezintă ca „dar al lui Dumnezeu”. El nu dă apa simplă, ci apa vie. Ceea ce Învățătorul inaugurează este un proces de interiorizare care stabilește un nou raport cu Torah, cu ei înșiși şi cu Dumnezeu.

Acest cult este interior pentru că este lucrare a Duhului care trezea în toţi adevărata adorație: „Când va veni, el ne va învăța toate. Eu sunt, cel care îți vorbesc” (In 4,25-26).

Origene, în comentariul său la Evanghelia lui Ioan se opreşte asupra simbolismului celor două ape: cea din fântâna lui Iacob şi apa vie. Apa din fântână reprezintă Scriptura care, deja în Biblie şi la Qumran, este simbolul Duhului, dar „nu conține câteva din cele mai importante şi divine mistere ale lui Dumnezeu”; în timp ce apa vie pe care el o dă merge dincolo de ceea ce este scris: este Fiul în care Tatăl s-a scufundat aşa cum Fiul se va scufunda în El. Darul pe care El îl dă este viaţa sa: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îți spune”. Paralelismul este clar.

Origene continuă: „Cine ia cuvinte care numai în aparență sunt profunde va fi ascultat numai pentru puţin timp: timpul necesar pentru a descoperi că ceea ce a confundat cu adevărul nu este adevărul. Este gnoză falsă. Va cădea repede în îndoială. În schimb cine ia din apa vie, din Cristos, se simte transportat în înălțime, izvorul interior care țâșnește, cu aceeaşi mișcare iubitoare pe care o descrie Solomon, când vorbește despre mire, în Cântarea Cântărilor: «Iată, el vine săltând peste munți, sărind peste dealuri»”.

Spre deosebire de gnosticul Heraclion, Origene nu respinge Vechiul Testament. Apa din fântâna lui Iacob nu este otrăvită; este potabilă; o apă care poate chiar să potolească setea. Dar nu pentru mult timp. Pe marginea acelei fântâni, acum, este așezat un om care oferă o apă care nu se bea, o hrană care nu se mănâncă (mâncarea mea este să fac voința celui care m-a trimis); şi revelează un loc de adorație şi de comuniune spirituală care nu se poate găsi nici în Ierusalim nici pe Garizim. Acest loc este în inimă, pentru Dumnezeu este duh. Așadar, este un loc pe care-l poate obține fiecare. Dar, mai ales, este deschis celor care nu sunt înțelepți, celor care nu sunt inteligenți, celor mici (Mt 11,25). Fără umilinţă, Scriptura rămâne o carte sigilată. Este umilinţa care lipsește gnosticilor.

Paradoxul izbucneşte: cel căruia îi este sete este cel care dă de băut. Darul oferit nu mai este apă materială, ci apă vie. Întrucât pe cruce i-a fost sete, Isus a putut să-l dea pe Duhul.

În al doilea moment al dialogului (v. 11-15) samariteana nu-l mai consideră pe Isus ca „evreu”, deşi mântuirea vine de la iudei, nici ca un profet, ci ca „Domn” (Kyrios: v. 11), „mai mare decât Iacob” (v. 12). Mesajul femeii este clar: „Adorația autentică  nu se face nici la Ierusalim nici pe Garizim, ci Dumnezeul cel viu poate fi întâlnit pretutindeni, pentru că Dumnezeu este duh” (In 4,21). Teologia locurilor sfinte din Vechiul Testament este redimensionată.

Trebuie subliniat un ultim aspect: Isus vrea să restituie o imagine mai pozitivă a unei femei care a fost redusă la femeie cu viaţă rea şi arată în ea o adevărată sete de Dumnezeu şi un drum spiritual care o face să devină misionară: samariteana din Evanghelia lui Ioan, „a fost atât de transformată încât să îndeplinească funcţia de predicatoare în mijlocul concetăţenilor săi. Totul este transfigurat”, scrie Ioan Gură de Aur, Hom. In XII.

De Frederic Manns

(După L’Osservatore Romano, 16 octombrie 2021)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu