Voi începe cu un cuvânt în engleză, iar restul este în italiană.

Dar vreau să repet cuvintele din Psalmul responsorial: „Voi cânta Domnului un cântec nou, pentru că a făcut lucruri minunate”.

Și într-adevăr, nu doar cu mine, ci cu noi toți. Frații mei cardinali, în timp ce celebrăm în această dimineață, vă invit să recunoașteți lucrurile minunate pe care Domnul le-a făcut, binecuvântările pe care Domnul continuă să le reverse asupra noastră a tuturor prin slujirea lui Petru.

M-ați chemat să port această cruce și să fiu binecuvântat cu această misiune și știu că mă pot baza pe fiecare dintre voi să mergeți alături de mine, în timp ce continuăm ca Biserică, o comunitate de prieteni ai lui Isus, credincioși să anunțăm Vestea Bună, să vestim Evanghelia.

De aici, în italiană.

„Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16,16). Cu aceste cuvinte Petru, întrebat de Învățătorul, împreună cu ceilalți discipoli, cu privire la credinţa sa în El, exprimă în sinteză patrimoniul pe care de două mii de ani Biserica, prin succesiunea apostolică, îl păzește, îl aprofundează şi îl transmite.

Isus este Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu, adică unicul Mântuitor şi revelatorul feței Tatălui.

În El, Dumnezeu, pentru a se apropia de oameni şi a fi accesibil, ni s-a revelat în ochii încrezători ai unui prunc, în mintea vie a unui tânăr, în trăsăturile mature ale unui bărbat (cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția pastorală Gaudium et spes, 22), până le apare discipolilor săi, după înviere, cu trupul său glorios. Ne-a arătat astfel un model de umanitate sfântă pe care toţi o putem imita, împreună cu promisiunea unui destin veșnic care, în schimb, depășește orice limită şi capacitate a noastră.

Petru, în răspunsul său, percepe toate aceste două lucruri: darul lui Dumnezeu şi drumul de parcurs pentru a se lăsa transformat, dimensiuni indisolubile ale mântuirii, încredințate Bisericii pentru ca să le vestească pentru binele neamului omenesc. Încredințate nouă, aleşi de El înainte ca să ne formăm în sânul matern (cf. Ier 1,5), renăscuți în apa Botezului şi, dincolo de limitele noastre şi fără meritul nostru, conduși aici şi de aici trimiși, pentru ca Evanghelia să fie vestită la toată făptura (cf. Mc 16,15).

Apoi, îndeosebi, Dumnezeu, chemându-mă prin votul vostru să-i urmez celui dintâi dintre apostoli, această comoară mi-o încredinţează mie pentru ca, având ajutorul său, să-i fiu administrator fidel (cf. 1Cor 4,2), în favoarea întregului Trup mistic al Bisericii; aşa încât ea să fie tot mai mult cetatea așezată pe munte (cf. Ap 21,10), arcă de mântuire care navighează prin valurile istoriei, far care luminează nopțile lumii. Şi asta nu atât grație mărinimiei structurilor sale şi datorită grandoarea construcţiilor sale – cum sunt monumentele în care ne aflăm – cât mai ales prin sfințenia membrilor săi, a acelui „popor luat în stăpânire de Dumnezeu, ca să vestiţi faptele măreţe ale celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1Pt 2,9).

Totuşi, în spatele conversaţiei în care Petru face mărturisirea sa de credinţă, este şi o altă întrebare: „Cine spun oamenii – întreabă Isus – că este Fiul Omului?” (Mc 16,13). Nu este o problemă banală, dimpotrivă se referă la un aspect important al slujirii noastre: realitatea în care trăim, cu limitele sale şi potențialitățile sale, întrebările sale şi convingerile sale.

„Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” (Mt 16,13). Gândindu-ne la scena asupra căreia reflectăm, am putea găsi la această întrebare două răspunsuri posibile, care schițează tot atâtea atitudini.

Există înainte de toate răspunsul lumii. Matei subliniază că discuția dintre Isus şi discipolii săi cu privire la identitatea sa are loc în cetatea foarte frumoasă a Cezareii lui Filip, bogată în palate luxoase, încadrată într-un scenariu natural încântător, la poalele Hermonului, dar şi sediu al cercurilor de putere crunte şi teatru de trădări şi de infidelităţi. Această imagine ne vorbește despre o lume care îl consideră pe Isus o persoană totalmente lipsită de importanță, maxim un personaj curios, care poate provoca uimire cu modul său neobișnuit de a vorbi şi de a acționa. Şi astfel, atunci când prezența sa va deveni deranjantă datorită instanțelor de onestitate şi a exigențelor morale pe care le aminteşte, această „lume” nu va ezita să-l respingă şi să-l elimine.

Apoi există celălalt răspuns posibil la întrebarea lui Isus: cel al oamenilor obișnuiți. Pentru ei Nazarineanul nu este un „şarlatan”: este un om drept, unul care are curaj, care vorbește bine şi care spune lucruri corecte, ca alți mari profeți din istoria lui Israel. Pentru aceasta îl urmează, cel puţin cât timp pot să facă asta fără prea multe riscuri şi inconveniente. Însă îl consideră numai un om, şi de aceea, în momentul pericolului, în timpul Pătimirii, şi ei îl abandonează şi pleacă, dezamăgiți.

Impresionează actualitatea acestor două atitudini. Ele întrupează de fapt idei pe care am putea să le regăsim cu ușurință – eventual exprimate cu un limbaj diferit, dar identice în substanță – pe buzele multor bărbați şi femei din timpul nostru.

Şi astăzi nu sunt puține contextele în care credinţa creştină este considerată un lucru absurd, pentru persoane slabe şi mai puţin inteligente; contexte în care preferă în locul ei alte siguranțe, precum tehnologia, banii, succesul, puterea, plăcerea.

Este vorba de ambiente în care nu este ușor de mărturisit şi de vestit Evanghelia şi unde cel care crede este luat în râs, contestat, disprețuit, sau cel mai mult suportat şi compătimit. Şi totuşi, tocmai pentru asta, sunt locuri în care este urgentă misiunea, pentru că lipsa de credinţă adesea aduce cu sine drame precum pierderea sensului vieţii, uitarea milostivirii, încălcarea demnității persoanei în formele sale cele mai dramatice, criza familiei şi atâtea alte răni de care societatea noastră suferă şi nu puţin.

Apoi, astăzi nu lipsesc contextele în care Isus, deşi apreciat ca om, este redus numai la un soi de leader carismatic sau de superman, şi asta nu numai între cei care nu cred, ci şi între mulţi botezați, care ajung astfel să trăiască, la acest nivel, într-un ateism de fapt.

Aceasta este lumea care ne este încredinţată, în care, cum ne-a învățat de atâtea ori Papa Francisc, suntem chemaţi să mărturisim credinţa bucuroasă în Cristos Mântuitorul. De aceea, şi pentru noi, este esenţial să repetăm: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Mt 16,16).

Este esenţial să facem asta înainte de toate în raportul nostru personal cu El, în angajarea într-un drum zilnic de convertire. Dar după aceea şi, ca Biserică, trăind împreună apartenența noastră la Domnul şi ducând tuturor Vestea Bună a sa (cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Lumen gentium, 1).

Spun asta înainte de toate pentru mine, ca Succesor al lui Petru, în timp ce încep această misiune a mea de episcop al Bisericii care este în Roma, chemată să prezideze în caritate Biserica universală, conform expresiei celebre a sfântului Ignațiu din Antiohia (cf. Scrisoarea către romani, Salut). El, condus în lanţuri spre acest oraș, loc al sacrificiului său iminent, le scria creştinilor care se aflau acolo: „Atunci voi fi cu adevărat discipol al lui Isus Cristos, când lumea nu va vedea trupul meu” (Scrisoarea către romani, IV, 1). Se referea la faptul de a fi devorat de fiare în circ – şi aşa s-a întâmplat –, dar cuvintele sale amintesc în sens mai general o angajare indispensabilă pentru oricine care exercită în Biserică o slujire de autoritate: a dispare pentru ca să rămână Cristos, a se face mic pentru ca nimănui să nu-i lipsească oportunitatea de a-l cunoaște şi de a-l iubi.

Dumnezeu să-mi dea acest har, astăzi şi întotdeauna, cu ajutorul mijlocirii preaduioase a Mariei Mama Bisericii.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu