Imaginarul colectiv sprijinit de o falsă teologie susține că Sâmbăta Sfântă este o zi „aliturgică”, adică lipsită de rugăciunea oficială a Bisericii. Nimic mai înșelător. Dacă este adevărat că nu se celebrează Euharistia, oricum rămâne Liturgia Orelor şi, în ea, Oficiul lecturilor, în care suntem chemaţi să medităm textul unei omilii antice a unui autor necunoscut, care în manieră sugestivă şi profundă ne oferă sensul acestei zile din triduum mortis. „Ce s-a întâmplat? Pe pământ astăzi este mare tăcere, mare tăcere şi singurătate. Mare tăcere, pentru că Regele doarme: pământul a amuţit şi tace, pentru că Dum­nezeul făcut trup a adormit şi i-a trezit pe cei care dor­meau de veacuri. Dumnezeu a murit în trup şi a coborât să zdruncine împărăţia iadului”. Aici suntem în faţa Dumnezeului ascuns în Cristos înmormântat. Blaise Pascal se exprima astfel în Cugetările sale: „Isus Cristos era mort, dar văzut pe cruce; este mort şi ascuns în mormânt”. „A murit şi s-a îngropat” mărturisim în Simbol, adică a trăit moartea până la capăt, moartea sa nu a fost una aparentă. El, adaugă Pascal, „nu a avut unde să se odihnească pe pământ decât în mormânt”, nu avea un loc unde să-şi rezeme capul şi îl rezemă în mormânt, pe care-l vom descoperi gol în dimineața Duminicii de Paşte. Dar odihna sa nu este o odihnă inactivă. Coborârea în iad ne este dată pentru ca să putem percepe un aspect al misterului pascal. Aici se exprimă convingerea că acțiunea mântuitoare a pătimirii lui Cristos nu este îndreptată numai spre prezent şi spre generațiile viitoare, ci se referă şi la tot trecutul omenirii în general şi al lui Israel în particular. Dante, în cântul al IV-lea din Iadul, în care întâlnește pe cei care locuiesc în limb, recunoscând în ei suflete mari, chiar dacă râzând, îi adresează lui Virgiliu întrebarea crucială:

„Dar spune, maistre,-o, spune-mi, doamne, oare

ieşi – i-am zis, dorind să am deplin

credinţa cea ce-nvinge-orice eroare –

cândva prin merit propriu sau străin

vrun duh de-aici, spre-a trece-n mântuinţă?”

A ieșit vreodată cineva din limb? Şi poetul răspunde confirmând credinţa lui Alighieri:

„De-abia sosii în noua-mi locuință

şi-un duh puternic a venit de sus,

cunun-având ca semn de biruinţă,

şi-a tras de-aici pe primul om, şi-a dus

pe Noe şi-Avel, şi cu el porniră

şi Moise-al legii dătător supus,

şi pe Avram, şi-acel cu dulce liră;

cu fii şi tată-a dus pe Israel

şi-atât de mult iubita sa Rahiră,

şi pe-alţii mulţi îi scoase-n acest fel;

dar vreau să știi că duhuri mântuite

n-au fost de-aici nicicând până la el”.

Întâlnirea lui Isus cu Adam este descrisă în formă profundă teologic în omilia pe care suntem chemaţi s-o medităm: „Eu sunt Dumnezeul tău, care pentru tine am devenit fiul tău; care pentru tine şi pentru aceştia, care s-au născut din tine, vorbesc acum şi în puterea mea le porun­cesc celor care erau în închisoare: Ieşiţi! Celor care erau în întuneric: Fiţi luminaţi! Celor care erau morţi: Înviaţi! Ţie îţi poruncesc: Trezeşte-te, tu, care dormi! Într ade­văr, eu nu te-am creat pentru ca să rămâi prizonier în iad”. Icoană, nu relicvă, aşa cum a învățat Papa Benedict, strâns unită cu misterul înmormântării, este Giulgiul: „Se poate spune că Giulgiul este Icoana acestui mister, Icoana Sâmbetei Sfinte. De fapt, ea este o pânză de mormânt, care a înfășat cadavrul unui om răstignit corespunzând în toate cu ceea ce ne spune Evangheliile despre Isus, care, răstignit pe la amiază, şi-a dat duhul pe la trei după-amiază […]”. Pătrunsă de profund misticism este reflecția pe care ne-o oferă Antonio Rosmini cu privire la viaţa euharistică a lui Cristos mort. El susține că viaţa lui Cristos în mormânt a fost o viaţă euharistică, deoarece el însuși s-a hrănit cu panis angelorum în Joia Sfântă. Numai astfel într-un fel se explică Sâmbăta Sfântă: este misterul cinei care luminează pe cel al mormântului. Între inspirația patristică, teologie, spiritualitate şi devoțiune reies reflecții îndrăzneţe şi geniale, pătrunse de un profund sens escatologic. În acest orizont, panis viatorum primeşte semnificaţia sa cea mai adevărată de a fi în primul rând hrană cerească, divină. Tot aşa şi supraviețuirea noastră în aşa-numita escatologie intermediară (adică între moartea noastră individuală şi învierea trupului) este asigurată prin intermediul pâinii vieţii, cu care ne-am hrănit propria existență istorică. Așadar trupul fericiților este un trup euharistic, sau, mai bine zis, corporalitatea lor are o profundă dimensiune euharistică. Formula patristică medicament al nemuririi şi cuvântul viatic nu rămân în cadrul simplelor expresii verbale şi de devoțiune, ci se înrădăcinează într-o concepție profund sacramentală şi misterică a vieţii ultra-pământeşti ca ospăț veșnic, pentru care masa euharistică pământească este figură. Şi încă o dată Joia Sfântă susține ascunderea în mormânt.

De Giuseppe Lorizio

(După agenția SIR, 19 aprilie 2025)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu