În mentalitatea înaintaşilor noştri magia cuprindea multiple exprimări culturale şi spirituale. În Biblie, figura ghicitorului Balaam recrutat de regele Moabului, Balac, are o fascinaţie deosebită. Membru când al poporului aramaic, când al poporului amoniţilor, conform cărții Numerilor 22-24, Balaam întâlnește evenimentul lui Israel aflat pe drum spre ţara promisă, în stepele din Moab. Luptători israeliţii […]

În mentalitatea înaintaşilor noştri magia cuprindea multiple exprimări culturale şi spirituale. În Biblie, figura ghicitorului Balaam recrutat de regele Moabului, Balac, are o fascinaţie deosebită. Membru când al poporului aramaic, când al poporului amoniţilor, conform cărții Numerilor 22-24, Balaam întâlnește evenimentul lui Israel aflat pe drum spre ţara promisă, în stepele din Moab. Luptători israeliţii seamănă panică în rândul populațiilor locale în timpul drumului lor. Moabiţii decid să nu recurgă la arme ci mai degrabă la magie. Regele lor Balac îl interpelează pe Balaam pentru ca să-i oprească pe acei invadatori cu blestemele sale. Însă intervine o surpriză: cu toată tenacitatea sa, ghicitorul Balaam nu reușește să-l blesteme pe Israel. Rostește numai binecuvântări, devenind în mod paradoxal un „profet” al lui Israel, în pofida lui şi a ordinului expeditorului său, regele din Moab. Ajungând să vadă de pe înălțimi apropiate terenul evreilor, Balaam repetă de trei ori la rând binecuvântarea inspirată lui de Dumnezeu în loc de blestemul propus de Balac: „Cât de frumoase sunt corturile tale, Iacob”. Înainte de a reporni spre ţara sa enunță un ultim oracol cu caracter mesianic: „O stea răsare din Iacob, un sceptru se ridică din Israel”. În mod straniu, Dumnezeu s-a folosit de jocul de forțe antagoniste pentru a obține salvarea poporului său. Balaam devine un instrument în mâna lui Dumnezeu pentru a confirma rămânerea promisiunii.

Steaua de dimineață era simbolul religios al regelui din Babilonia (Is 14,12). Iată cum îl interpretează versiunea sinagogală: „Un rege răsare din Iacob”. Steaua s-a transformat într-un suveran, regele Mesia. Aşa se va întâmpla pentru Cristos, dezvălui magilor (preoţi ai cultului lui Zarathustra şi colegi ai lui Balaam) de o stea, şi definit în Apocalipsul lui Ioan „steaua care strălucește, aceea de dimineață” (Ap 22,16). Lumina, marcă divină, va însoți şi cântul mesianic al lui Isaia: „Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare, peste cei care locuiau în ţinutul umbrei morţii a strălucit o lumină” (Is 9,1).

Sceptrul este semnul de recunoaştere a autorității regale în Biblie. Dar şi aici Targumul reflectând asupra tradiției sinagogale, traduce: „Un Mesia răsare din Israel”. Era deja sensul binecuvântării pe care patriarhul Iacob a rezervat-o tribului lui Iuda din care avea să se nască David şi, prin urmare, regele mesianic: „Nu se va depărta sceptrul din Iuda, nici toiagul de conducător de la el până când va veni cel căruia îi este destinat. Lui i se cuvine ascultarea popoarelor” (Gen 49,10). Astfel, avem în oracolele ghicitorului din Orient o luminare a portretului lui Mesia. De notat că un păgân a fost autorul acestor profeții mesianice. Pentru creştini steaua şi sceptrul trimit la o persoană precisă, Isus Cristos.

Isus este steaua de dimineață, cu spune Petru (2Pt 1,19), şi soarele dreptății (Mal 4,2). Revelaţiile vorbesc despre sceptrul său, pentru a indica proveniența sa regală fiind descendent din regele David şi din împărăţia sa care nu va avea sfârşit (Lc 1,33).

În timp ce Balaam călătorea călare pe o măgăriţă spre ţara Moabului, îngerul Domnului se arată în faţa lui având sabia în mână. Pare că singura care-l vede pe înger este măgăriţa, care prin urmare îl ocoleşte. Balaam înfuriat se năpusteşte împotriva animalului care în mod curios începe să vorbească şi să se plângă de tratamentul primit de la stăpânul său. În acelaşi timp Dumnezeu îi acordă şi lui Balaam să-l vadă pe înger: profetul înţelege, se căiește, întreabă dacă trebuie să se întoarcă. Însă îngerul îi poruncește să continue, intimându-i să facă, atunci când va fi la regele din Moab, voința Domnului. Balaam va merge, îl va întâlni pe rege, dar nu va primi propunerea sa de a-l trăda pe Israel, pe care, dimpotrivă, îl va binecuvânta.

Origene comentează binecuvântarea omului cu ochi pătrunzător: „Când Balaam spune că sunt frumoase casele lui Iacob, nu cred că laudă locuințele lor pământești… nu laudă casele – pentru că nu au ajuns la sfârşit – ci admiră corturile, sub care sunt mereu în călătorie şi, cu cât înaintează mai mult, cu atât se lungeşte calea progresului spiritual” (Omilia 17). Cordul aminteşte că toţi sunt pelerini pe pământ. Aminteşte asta sărbătoarea corturilor.

Măgăriţa lui Balaam este identificată cu Biserica de către Origene (Omilia 13, 676). Ea este strivită de povara păcatului întruchipat de cavalerul păgân, dar răscumpărată de faptul că a fost aleasă ca animal umil de povară de către Cristos pentru intrarea sa la Ierusalim. În sfârşit, de notat un element miraculos al relatării: Dumnezeu a fost capabil să deschidă gura măgăriţei, gest deosebit de simbolic. Pe scurt: avem aici o ecleziologie originală.

De Frederic Manns

(După L’Osservatore Romano, 25 septembrie 2021)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu