Javier Cercas a construit întregul său roman-adevăr de aproape cinci sute de pagini, Nebunul lui Dumnezeu la sfârşitul lumii, dedicat călătoriei Papei Francisc în Mongolia, în jurul unei singure întrebări despre învierea trupului. El, scriitor în mod declarat agnostic şi anticlerical, a fost mișcat de un act de iubire faţă de mama bolnavă şi de certitudinea demonstrată de ea cu privire la faptul că îl va revedea în cer pe soțul mort de mulţi ani. Cititorul trebuie să facă o călătorie lungă şi pasionantă înainte de a ajunge, ca pentru așteptarea finală a unui roman polițist, la răspuns.

Suntem în ajunul celor trei zile mai importante pentru creştinii din toată lumea, în timpul cărora se comemorează evenimentul care se află la originea credinţei noastre: pătimirea, moartea şi învierea lui Isus din Nazaret, petrecute în jurul anului 30 într-o provincie pierdută şi marginală a imperiului roman. Este util să ne oprim pentru a reflecta însuşindu-ne acea întrebare, pe care știrile tulburătoare şi miile de preocupări zilnice ne abat de la inima evenimentului.

Evangheliile canonice nu au fost gândite la măsuță după mai multe secole de autorii unei ficţiuni devoţionale sau de propagandişti obsedați ai unei ideologii religioase ci se bazează pe mărturii oculare: reprezintă o dare de seamă a faptelor, sunt foarte departe de miracolism şi nu ne descriu momentul învierii. Nu relatează ce s-a întâmplat în mormântul lui Iosif din Arimateea, „dat” pentru înmormântarea nazarineanului. Relatează numai ceea ce este omenește posibil de a relata şi ceea ce a fost mărturisit: acel Om, unicul în istoria omenirii care s-a definit „cale, adevăr şi viaţă” revendicând o natură divină, a fost atârnat în mod barbar de supliciul infamator al crucii ca un răufăcător, şi a murit. Trupul său a fost depus în grabă şi la fel de grăbit a fost îngropat. Prietenii săi, în afară de unul, Ioan, l-au lăsat singur pe Calvar, unde mai curajoase decât ei s-au demonstrat femeile. După aceea, în zorii celei de-a treia zi, în timp ce apostolii rămâneau deprimați şi încuiaţi în cenacol, femeile au făcut o descoperire tulburătoare: mormântul gol şi pe Isus viu.

Istoricitatea relatării înmormântării, precum şi cea a relatării despre mormântul gol, de acum nu mai este pusă în discuție de studioșii serioși: cum de cineva ar fi trebuit să inventeze acuza luării trupului dacă mormântul n-ar fi fost gol? Însă credinţa Mariei din Magdala, a lui Petru şi Ioan, a lui Toma şi a celorlalți apostoli nu se bazează nici nu s-a bazat vreodată pe semnele, fie ele şi elocvente, ale mormântului gol şi ale pânzelor rămase intacte. Nu este suficientă o absenţă pentru a face să se nască o convingere aşa de „nebună” cum este cea a învierii unui trup care se poate atinge dar în acelaşi timp trăieşte într-o altă dimensiune, şi poate să treacă prin ziduri. Este adevărat că Ioan, privind pânzele în mormânt, „a văzut şi a crezut”, dar la originea credinţei acelor doisprezece oameni rătăciți, şi a acelui mic grup de femei care o asistau pe mama lui Isus sub cruce, poate să fi fost numai o prezență mult mai tulburătoare decât vreun semn. Cel care a murit şi a fost înmormântat, s-a întors la viaţă. Şi ei l-au văzut, ne-au vorbit, l-au atins, au mâncat cu El. Maria din Magdala şi celelalte femei au fost primele martore.

Există un Big Bang la originea creștinismului care este inexplicabil cu categorii sociologice. Ce anume a putut transforma un mic grup de discipoli terorizați şi dezamăgiți, în vestitorii neobosiți ai morții şi învierii lui Cristos, dispuși să mărturisească tuturor ceea ce au văzut şi să moară martiri pentru a relata asta? Ceea ce i-a mișcat este atestat încă de la început, în aceste cuvinte ale lui Paul în Prima Scrisoare către Corinteni: „Căci v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit şi eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece, după aceea s-a arătat la peste cinci sute de fraţi dintr-o dată, dintre care cei mai mulţi au rămas până acum, iar unii dintre ei au murit. După aceea, i s-a arătat lui Iacob şi apoi tuturor apostolilor”. Cuvinte pe care studioșii consideră că nu au ieșit direct din peniţa apostolului, ci au fost preluate de la o tradiție precedentă care dăinuia din anii ’30 din primul secol al erei creştine. Evangheliile, a căror redactare este succesivă, concordă în toate şi pentru toate cu această sinteză a misterului pascal.

Studioasa evreică Paula Fredriksen, profesor emerit de Scripturi la Boston University, a scris în cartea Jesus of Nazareth: King of the Jewish: „Știu că în termenii lor cel pe care l-au văzut a fost Isus înviat. Asta este ceea ce spun discipolii. Toate dovezile istorice pe care le avem după aceea atestă convingerea lor că asta este ceea ce au văzut. Nu spun că l-au văzut într-adevăr pe Isus înviat. Nu eram acolo, nu știu ce anume au văzut. Dar ca istorică știu că trebuie să fi văzut ceva. Convingerea discipolilor că l-au văzut pe Cristos înviat… are fundamente istorice, fapte cunoscute în mod indubitabil de prima comunitate după moartea lui Isus”.

Afirma fostul patriarh de Veneția, Albino Luciani, într-o memorabilă omilie de la Paștele 1973: „Așadar, necredința inițială nu a fost numai a lui Toma, ci a tuturor apostolilor, oameni sănătoși, robuști, realişti, alergici la orice fenomen de halucinaţie, care au capitulat numai în faţa clarităţii faptelor. Cu un material uman făcut astfel era şi foarte improbabilă trecerea de la ideea despre un Cristos care merită să fie retrăit spiritual în inimi la ideea despre o înviere trupească în virtutea reflecţiei şi entuziasmului. Între altele, în locul entuziasmului, după moartea lui Cristos, exista în apostoli numai descurajare şi dezamăgire. Apoi a lipsit timpul: nu în cincisprezece zile un puternic grup de persoane, neobișnuite să speculeze, îşi schimbă în bloc mentalitatea fără sprijinul unor dovezi solide!”.

De Andrea Tornielli

(După L’Osservatore Romano, 16 aprilie 2025)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu