Într-o epocă marcat de o tendință colectivă spre egoism, se poate vorbi de încredere? Şi în momentele dificile ale vieţii, în acele pasaje cruciale în care ne temem că pierdem ceva imens de important, ne mai putem încrede în ceva şi în cineva? Acestea sunt întrebările subînţelese puse în centrul celei de-a doua meditații de Advent a părintelui Roberto Pasolini, franciscan capucin, predicator al Casei Pontificale, propusă Papei şi colaboratorilor săi din Curia Romană în această dimineață, 13 decembrie, în Aula „Paul al VI-lea”. Tema aleasă pentru cele trei reflecții este „Porțile speranţei. Spre deschiderea Anului Sfânt prin profeția Crăciunului”.

Încrederea, fundament al relațiilor umane

După prima meditație din 6 decembrie dedicată „Porții uimirii”, astăzi părintele Pasolini invită să trecem prin „poarta încrederii”, adică a acelei atitudini fundamentale care susține relațiile umane, alimentează curajul provocărilor zilnice şi deschide privirea spre viitor. Încrederea nu este optimism naiv – subliniază predicatorul –, ci o alegere curajoasă care provine dintr-o viziune profundă a realității, menținând vie speranţa şi în momentele dificile.

Regele lui Iuda, Ahaz

Ca mărturie pentru asta, părintele Pasolini citează trei figuri: regele lui Iuda, Ahaz, un centurion roman anonim şi sfântul Iosif. Primul este monarhul care, în timpul războiului siro-efraimit, nu se încrede în Domnul şi, în loc să rămână stabil la Ierusalim aşa cum îi este indicat de profetul Isaia, preferă să se alieze cu Asiria, ajungând însă vasal al ei. În substanță, Ahaz nu crede în providența lui Dumnezeu, dar cu toate acestea, Dumnezeu nu-şi întoarce privirea de la el, dimpotrivă: momentul de neîncredere al monarhului deschide la profeția lui Emanuel: „Fecioara va zămisli şi va naște un fiu care se va numi Emanuel” (Is 7,9).

Privirea lui Dumnezeu ne repune pe cale

Această încredere în care Dumnezeu rămâne aproape de noi şi atunci când ne arătăm nevrednici de încredere, explică fratele capucin, merge dincolo de simplul optimism, pentru că Domnul este convins că glasul său este „ca ploaia şi zăpada” care nu coboară din cer fără a produce efecte pe pământ. Nu numai atât: fiind de la început Iubire şi creându-ne liberi, Dumnezeu este convins că încrederea este mereu privirea de preferat şi de asumat, pentru că „numai încrederea eliberează”. Şi tocmai privirea sa este cea care, în momentele de încercare şi de descurajare, ne permite să ieşim din dificultăți şi să repornim la drum. „Dumnezeu respectă libertatea noastră şi este fericit atunci când o utilizăm pentru a deveni asemenea Lui – adaugă părintele Pasolini –. Respectă această libertate şi atunci când alegem să ne închidem în noi înșine şi în egoism. Însă dacă ne îndepărtăm de privirea sa, Dumnezeu nu poate îndepărta privirea sa de la noi. El continuă să ne recunoască drept fii iubiți, manifestând încredere în capacitatea noastră de a ne întoarce la El şi la noi înșine”.

Centurionul roman

A doua figură citată de părintele Pasolini este centurionul anonim din armata romană descris de Evanghelia lui Luca: deşi era păgân, acest om decide să aibă încredere în Isus şi îi cere să-l vindece pe servitorul său bolnav. Atent la viaţa şi la exigențele celorlalți, centurionul încearcă şi să nu-l pună în dificultate pe Mântuitorul, evitând ca El să intre în casă, știind că un evreu practicant ca El s-ar fi contaminat mergând în locuința unui păgân. De fapt, el se adresează lui Isus cu o „frază minunată”, aşa încât ea a fost receptată după aceea în liturgia creştină: „Doamne, nu sunt vrednic să particip la masa ta, dar spune numai un cuvânt şi eu voi fi mântuit”. Aceste cuvinte, explică predicatorul, exprimă o mare încredere în Domnul Isus şi în faptul că El este Cuvântul definitiv de mântuire din partea lui Dumnezeu.

Legătura între credinţa în Dumnezeu şi atenţia faţă de aproapele

În afară de asta, fratele capucin evidenţiază un alt aspect: centurionul roman demonstrează că credinţa în Dumnezeu şi atenţia faţă de aproapele nu sunt „separabile” sau „asimetrice”. Dimpotrivă: „Credinţa noastră în Dumnezeu este autentică în măsura în care credem că nu sunt niciodată superflue încrederea şi gentilețea în raporturile pe care le trăim”. Nu este vorba pur şi simplu de a arăta un pic de cordialitate, ci de „a găsi mereu timpul şi modul de a ne pune în pielea celuilalt”, în urmarea Domnului care nu pune niciodată în dificultate, „nici măcar atunci când alunecăm în păcat”, pentru că „este iubire care se apropie de celălalt, lumină care strălucește mereu, chiar şi în întuneric”.

A fi credincioşi înseamnă a dilata umanitatea noastră

Centurionul care se încrede în toate şi în toţi, chiar şi într-un context în care nu lipsesc dificultățile, este manifestarea unei umanități „limpede, deschise, sănătoase, vizibile”, este „o chemare puternică pentru noi şi pentru drumurile noastre de credinţă” în care „adesea ne descoperim închiși şi neîncrezători şi egoiști”. A fi credincioşi, reafirmă părintele Pasolini, înseamnă a dilata şi a mări umanitatea şi amabilitatea noastră, altminteri ne înșelăm că „ne refugiem la umbra lui Dumnezeu pentru a fi autorizați să avem un pic mai puțină încredere” în El, în aproapele şi în noi înșine.

Sfântul Iosif, icoană de încredere

Apoi, fratele capucin se opreşte asupra sfântului Iosif – căruia Papa Francisc i-a dedicat scrisoarea apostolică Patris corde –, definindu-l „o icoană de încredere” deoarece este dispus „să se redefinească pornind nu de la el însuși, ci de la circumstanțe”. Nu întâmplător, într-o societate în care femeile erau definite de bărbat, Iosif este numit în schimb „soțul Mariei”. Deşi dezorientat de sarcina de neconceput a Mariei, el nu reacționează cu furie, nu fuge, ci rămâne şi rămâne alături cu duioșie de cei mai slabi: Fecioara şi pruncul. Iosif nu se închide şi nu-şi face dreptate singur, reafirmă părintele Pasolini, ci se ajustează pe sine însuși faţă de situația în care se găsește. Departe de orice atitudine pasivă sau de renunțare, el este așadar exemplu de „protagonism curajos”.

A excede în Iubire

Încrezându-se în Domnul, tatăl purtător de grijă al lui Isus intuiește un lucru important: este necesar a iubi mai mult faţă de ceea ce şi-a imaginat. O învățătură valabilă şi pentru noi: când ne aflăm în situaţii complicate, remarcă fratele capucin, cuprinși de panică sau de furie, nu ne oprim pentru ca să gândim, ci încercăm doar să evităm problema, temători cum suntem „să privim realitatea în faţă, pentru că nu am vrea să fim constrânși să recunoaștem în ea un apel de a ne implica mai mult în viaţa celorlalți”. Puși în corzi, „tindem să vrem să schimbăm circumstanțele”.

Lumina lui Dumnezeu strălucește şi în momentele cele mai întunecate

Totuşi, aminteşte părintele Pasolini, „actul de dreptate cel mai autentic nu constă niciodată în a aranja ceea ce ne deranjează sau nu ne place, ci în a încerca să ne schimbăm pe noi înșine, remodulând așteptările noastre pe baza nevoilor sau a dificultăților celor sunt lângă noi”. Așadar, ca sfântul Iosif, în pasajele cruciale şi mai întunecate ale vieților noastre, când ni se pare că pierdem ceva imens de important, Dumnezeu aprinde mereu o lumină, stimulând creativitatea noastră şi învăţându-ne să nu renunțăm la visele noastre, ci să le trăim în mod diferit.

Castitatea, abţinere de la egoism

Apoi părintele Pasolini subliniază un alt punct: disponibilitatea întrupată de sfântul Iosif de a primi realitatea nu este altceva decât castitatea, înţeleasă nu în sensul strict fizic ci, într-o accepţiune mai amplă, ca abţinere de la egoism şi „capacitate de a rămâne în relație cu celălalt respectându-i ritmurile şi timpurile”, „într-un schimb de grijă şi atenţie reciprocă”. „Într-o epocă marcată de o atenţie mai mare faţă de noi înșine, evitând sacrificii inutile şi dăunătoare ale umanității noastre – adaugă predicatorul –, riscul colectiv poate să fie acela de a aluneca într-un egoism în care celălalt trece pe planul al doilea. Asta explică pentru ce atâtea parcursuri de iubire şi de consacrare se întrerup cu ușurință”. Şi totuşi, chiar în acest moment istoric, toţi simţim o profundă dorință de „relaţii autentice, înrădăcinate într-o inimă liberă, ca aceea a lui Iosif”, care este „un martor luminos de gratuitate”.

A îmbrățișa realitatea încrezători în Domnul

În timpul Adventului, conclude predicatorul, invitaţia este așadar de a trece prin acea „poartă a încrederii” indicată de profeți, de centurionul roman şi de sfântul Iosif, pentru că numai orientând privirea spre Dumnezeu şi regăsind încrederea în El, în noi înșine şi în ceilalți vom ști „să vedem binele în jurul nostru” şi „să îmbrățișăm realitatea şi atunci când este incomodă şi aproape respingătoare încercând nu să căutăm dreptate, ci să ajutăm inima noastră”, înțelegând că realitatea însăși poate să fie „un spațiu de fericire, pentru că este locul unde Domnul a ales să fie cu noi, pentru totdeauna”.

De Isabella Piro

(După Vatican News, 13 decembrie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu