Părinţii şi Biserica in toto de-a lungul secolelor n-au ridicat niciodată obstacole pentru a se opune activităţii sportive. Mai degrabă corpul sau dimensiunea fizică au fost văzute mereu ca un bun de apărat, de păstrat şi de sfințit ca salus aeterna animarum tocmai pentru a ocroti integralitatea fiinţei umane.

„Așadar, ascultați cu atenţie maximă, ar fi rușinos pentru noi să-i vedem pe alţii şezând cu răbdare în amfiteatru la jocurile olimpice, de la miezul nopții până la amiază, cu capul descoperit, arşi de razele soarelui, şi să nu se îndepărteze niciodată înainte de a fi proclamate rezultatele luptelor […]. Repet, bătălia noastră nu este desigur pentru ceva fără importanță, ar fi rușinos pentru noi să fim obosiți şi plictisiți în timp ce luptăm nu pentru o coroană pământească, ci pentru o coroană nemuritoare” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii împotriva iudeilor 5, 9). Acestea sunt numai câteva sugestii luate dintr-o omilie a lui Ioan din Antiohia (actuala Antakya, în Turcia) numit Crizostomul (cca. 345-407), adică „gură de aur” datorită fascinaţiei provocate de arta sa oratorică. El se arată preocupat pentru eventualele distrageri care pot să-i abată pe credincioşii săi: de fapt nu voia ca ei să atribuie prea mare importanță jocurilor olimpice, neglijând în schimb antrenamentul cel mai rodnic şi urgent pentru a obține virtutea. Astfel noi, în mod competitiv ne îndreptăm privirea spre „romanul sportiv” pe care ei n-au scris-o niciodată pe hârtie în realitate, dar care de multe secole nu încetează să ofere hrană spirituală întregii omeniri.

Părinţii şi Biserica in toto de-a lungul secolelor n-au ridicat niciodată obstacole pentru a se opune activităţii sportive. Mai degrabă corpul sau dimensiunea fizică au fost văzute mereu ca un bun de apărat, de păstrat şi de sfințit ca salus aeterna animarum tocmai pentru a ocroti integralitatea fiinţei umane. În unele cazuri rezistența a fost făcută pentru a evita brutalități şi samavolnicii în dauna sportivilor, ca în cazul sfântului Ambroziu (cca. 340-397) care a împiedicat în perioada împăratului Teodosiu desfășurarea întrecerilor: „Oh, dacă atletul lui Cristos ar fi invincibil în luptă şi încărcat de glorie la orice vârstă, în orice domeniu al virtuții” (Sfântul Ambroziu, Comentariu la doisprezece psalmi, XXXVI, 52). Deja sfântul Paul folosind metafora templului – şi rămâne încă actual după circa două mii de ani – avertiza comunitatea din Corint că trupul este un loc sfânt: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care îl aveţi de la Dumnezeu şi că nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ mare. Aşadar, preamăriţi-l pe Dumnezeu în trupul vostru!” (1Cor 6,19-20). Riscul pentru bărbații şi femeile, cu atât mai mult dacă sunt sportivi, în istoria omenirii este mereu acelaşi, adică acela de a ajunge în idolatria şi în exhibiţionismul propriul corp în contradicție cu opera Creatorului. Şi o altă mare personalitate a Bisericii din primele secole, Tertulian (cca. 155-230), celebră pentru afirmația anima naturaliter christiana, sublinia, în opera Postul împotriva psihicilor, diferența importantă între nivelul diferit al vieţii spirituale şi ascetice creştine de cea a sportivilor. „Lăsați ca jucătorii de cestus şi boxerii să se umple de mâncare până la saturaţie. Ambiţia corporală este potrivită pentru cei cărora le este necesară forţa fizică, însă muşchii noştri sunt diferiți şi tendoanele diferite, aşa cum sunt diferite contextele noastre; noi, a căror luptă nu este împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva puterii lumii, împotriva spiritualităţilor răutății. Împotriva acestora nu cu robusteţea cărnii şi sângelui, ci a credinţei şi spiritului trebuie să luăm poziția noastră competitivă. Pe de altă parte, un creştin supraalimentat va fi probabil mai necesar urşilor şi leilor decât lui Dumnezeu”. Sfinții Părinți sunt maratonişti perfecți ai lui Dumnezeu, care au învățat să-l preamărească zilnic, depășind dificultăți şi rătăciri, cu curaj, sacrificiu, determinare şi perseverență. Şi astfel, prin analogie, în acelaşi mod sportivii-maratoniştii se pregătesc prin antrenamente repetate şi angajante ca să înfrunte faza de suferinţă mai mare a disciplinei, vestita criză a celui de-al treizeci şi şaptelea kilometru.

Totuşi, orizontul sport-credinţă nu este chiar aşa de distantă. Antrenamentul sau a îmbunătăți virtuțile este oricum un factor care este în folosul oricărui om. Iată pentru ce Părinţii Bisericii au evidențiat mereu că problema nu este în corpul persoanei, ci îndepărtarea şi distanţarea omului de Dumnezeu. Sfântul călugăr Ioan Cassian (360-435), aşa afirma în Instituții cenobitice: „Lupta olimpică împotriva viciilor noastre, prima noastră întrecere în Jocurile olimpice este să stingem dorințele cerului gurii şi ale stomacului prin tânjirea la desăvârşire”. În sfârşit lecția care se evidenţiază şi cu ocazia acestei a 32-a Olimpiade este tocmai cea maestră din totdeauna, unde dacă regina sporturilor olimpice, atletismul, îl antrenează şi îl pregătește pe om pentru creșterea totală a corpului uman, în acelaşi mod acei coach speciali cum sunt Părinţii Bisericii învaţă şi transmit că acolo unde este omul acolo este Biserica şi prin urmare dezvoltarea integrală a persoanei. „Nu este bogăţie mai bună decât sănătatea trupului şi nu este bucurie mai presus decât mulţumirea inimii” (Sir 30,16).

De Roberto Cutaia

După L’Osservatore Romano, 3 august 2021)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu