Imaginile folosite de Isus, în prima parte a Evangheliei de astăzi, lasă uluiți: soarele care se întunecă, luna care nu mai dă lumină, stelele care cad şi puterile cerului răscolite (cf. Mc 13,24-25). Însă puţin după aceea Domnul ne deschide la speranţa: chiar în acel moment de întuneric totală, Fiul Omului va veni (cf. v. […]

Imaginile folosite de Isus, în prima parte a Evangheliei de astăzi, lasă uluiți: soarele care se întunecă, luna care nu mai dă lumină, stelele care cad şi puterile cerului răscolite (cf. Mc 13,24-25). Însă puţin după aceea Domnul ne deschide la speranţa: chiar în acel moment de întuneric totală, Fiul Omului va veni (cf. v. 26); şi în prezent se pot contempla deja semnele venirii sale, ca atunci când se vede un smochin care începe să facă frunzele pentru că vara este aproape (cf. v. 28).

Această Evanghelie ne ajută astfel să citim istoria percepând două aspecte: durerile de astăzi şi speranţa de mâine. Pe de o parte, sunt evocate toate contradicțiile dureroase în care realitatea umană rămâne cufundată în orice timp; pe de altă parte, există viitorul de mântuire care o aşteaptă, adică întâlnirea cu Domnul care vine, pentru a ne elibera de orice rău. Să privim la aceste două aspecte cu privirea lui Isus.

Primul aspect: durerea de astăzi. Suntem înăuntrul unei istorii marcate de chinuri, violenţe, suferințe şi nedreptăți, în așteptarea unei eliberări care pare să nu vină niciodată. Mai ales, sunt răniți, asupriți şi uneori striviți săracii, inelele mai fragile ale lanţului. Ziua Mondială a Săracilor, pe care o celebrăm, ne cere să nu ne întoarcem în cealaltă parte, să nu ne fie frică să privim de aproape suferința celor mai slabi, pentru care Evanghelia de astăzi este foarte actuală: soarele vieţii este adesea întunecat de singurătate, luna așteptărilor lor este stinsă; stelele viselor lor sunt căzute în resemnare şi însăși existenţa lor este răscolită. Toate acestea din cauza sărăciei la care adesea sunt constrânși, victime ale nedreptății şi inegalității unei societăți a rebutului, care aleargă rapid fără a-i vedea şi îi abandonează fără scrupule în voia sorții.

Însă pe de altă parte, există al doilea aspect: speranţa de mâine. Isus vrea să ne deschidă la speranţă, să ne smulgă din angoasă şi din frică în faţa durerii din lume. Pentru aceasta afirmă care, chiar în timp ce soarele se întunecă şi totul pare să se prăbușească, El este aproape. În geamătul istoriei noastre dureroase există un viitor de mântuire care începe să răsară. Speranţa de mâine înflorește în durerea de astăzi. Da, mântuirea lui Dumnezeu nu este numai o promisiune din lumea de dincolo, ci crește deja acum în istoria noastră rănită – avem inima bolnavă, toţi –, este prezentă printre asupririlor şi nedreptăților din lume. Chiar în mijlocul lacrimilor săracilor, Împărăția lui Dumnezeu răsare ca frunzele fragede ale unui copac şi conduce istoria la țintă, la întâlnirea finală cu Domnul, Regele Universului care ne va elibera în mod definitiv.

Să ne întrebăm în acest moment: ce anume ni se cere nouă creştinilor în faţa acestei realităţi? Ni se cere să hrănim speranţa de mâine vindecând durerea de astăzi. Sunt legate: dacă tu nu mergi înainte vindecând durerile de astăzi, cu greutate vei avea speranţa de mâine. De fapt, speranţa se naște din Evanghelie, nu constă în a aștepta pasiv ca mâine lucrurile să meargă mai bine, acest lucru nu este posibil, ci în a face astăzi concretă promisiunea de mântuire a lui Dumnezeu. Astăzi, în fiecare zi. De fapt, speranţa creştină nu este optimismul fericit, ba chiar, aş spune optimismul adolescentin, al celui care speră că lucrurile se schimbă şi între timp continuă să-şi trăiască viaţa sa, ci înseamnă a construi în fiecare zi, cu gesturi concrete, Împărăția iubirii, a dreptății şi a fraternității pe care Isus a inaugurat-o. De exemplu, speranţa creştină n-a fost semănată de levitul şi de preotul care au trecut prin faţa acelui om rănit de tâlhari. A fost semănată de un străin, de un samaritean care s-a oprit şi a făcut gestul (cf. Lc 10,30-35). Şi astăzi este ca şi cum Biserica ne-ar spune: „Opreşte-te şi seamănă speranţă în sărăcie. Apropie-te de săraci şi seamănă speranţă”. Speranţa acelei persoane, speranţa ta şi speranţa Bisericii. Nouă ni se cere asta: să fim, printre ruinele din lume, neobosiți constructori de speranţă; să fim lumină în timp ce soarele se întunecă; să fim martori de compătimire în timp ce în jur domnește distragerea; să fim iubitori şi atenți în indiferența răspândită. Martori de compătimire. Noi nu vom putea niciodată să facem bine fără a trece prin compătimire. Maxim vom face lucruri bune, dar care nu ating calea creştină pentru că nu ating inima. ceea ce ne atinge inima este compătimirea: ne apropiem, simţim compătimire şi facem gesturi de duioșie. Tocmai stilul lui Dumnezeu: apropiere, compătimire şi duioșie. Asta ni se cere astăzi.

Recent mi-a revenit în minte ceea ce repeta un episcop apropiat de săraci, şi sărac în duh el însuși, don Tonino Bello: „Nu ne putem limita să sperăm, trebuie să organizăm speranţa”. Dacă speranţa noastră nu se traduce în alegeri şi gesturi concrete de atenţie, dreptate, solidaritate, îngrijire a casei comune, suferinţele săracilor nu vor putea fi alinate, economia rebutului care îi constrânge să trăiască la margini nu va putea să fie convertită, așteptările lor nu vor putea reînflori. Nouă, în special nouă creştinilor, ne revine să organizăm speranţa – e frumoasă această expresie a lui Tonino Bello: să organizăm speranţa –, s-o traducem în viaţă concretă în fiecare zi, în raporturile umane, în angajarea socială şi politică. Pe mine mă face să mă gândesc munca pe care o fac atâția creştini cu operele de caritate, munca Elemosineriei Apostolice… Ce anume se face acolo? Se organizează speranţa. Nu se dă o monedă, nu, se organizează speranţa. Aceasta este o dinamică pe care ne-o cere astăzi Biserica.

Există o imagine a speranţei pe care Isus ne-o oferă astăzi. Este simplă şi indicatoare în acelaşi timp: este imaginea frunzelor din smochin, care răsar fără să facă zgomot, semnalând că vara este aproape. Şi aceste frunze apar, subliniază Isus, când ramura devine fragedă (cf. Mc 13,28). Fraţi, surori, iată cuvântul care face să răsară speranţa în lume şi alină durerea săracilor: duioșia. Compătimire care te duce la duioșie. Ne revine nouă să depășim închiderea, rigiditatea interioară, care este ispita de astăzi, a „restauraţioniştilor” care vor o Biserică total ordonată, total rigidă: asta nu este de la Duhul Sfânt. Şi noi trebuie să depășim asta şi să facem să răsară speranţa în această rigiditate. Şi ne revine nouă să depășim şi ispita de a ne ocupa numai de problemele noastre, pentru a ne înduioșa în faţa dramelor din lume, pentru a compătimi durerea. Ca frunzele copacului, suntem chemaţi să absorbim poluarea care ne înconjoară şi s-o transformăm în bine: nu foloseşte să vorbim despre probleme, să polemizăm, să ne scandalizăm – asta ştim s-o facem toţi –; este nevoie să imităm frunzele, care fără a sări în ochi în fiecare zi transformă aerul murdar în aer curat. Isus ne vrea „convertitori de bine”: persoane care, cufundate în aerul greu pe care-l respiră toţi, răspund la rău cu binele (cf. Rom 12,21). Persoane care acţionează: frâng pâine cu cei flămânzi, lucrează pentru dreptate, îi ridică pe cei săraci şi le redau demnitatea, aşa cum a făcut acel samaritean.

Este frumoasă, este evanghelică, este tânără o Biserică ce iese din ea însăși şi, ca şi Isus, anunță săracilor vestea cea bună (cf. Lc 4,18). Mă opresc asupra acelui adjectiv, ultimul: este tânără o astfel de Biserică; tinerețea de a semăna speranţă. Aceasta este o Biserică profetică, ce le spune cu prezența sa celor rătăciți cu inima şi celor rebutați din lume: „Curaj, Domnul este aproape, şi pentru tine există o vară care răsare în inima iernii. Şi din durerea ta poate să învie speranţă”. Fraţi şi surori, să ducem această privire de speranţă în lume. Să o ducem cu duioșie săracilor, cu apropiere, cu compătimire, fără a-i judeca – noi vom fi judecați –. Pentru că acolo, la ei, la săraci este Isus; pentru că acolo, în ei, este Isus, care ne aşteaptă.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu