În această Zi, dedicată bunicilor şi bătrânilor, aş vrea să mă opresc tocmai asupra acestor trei moment: Isus care vede foamea mulțimii; Isus care împarte pâinea; Isus care recomandă să se adune bucăţile rămase. Trei momente care pot să fie rezumate în trei verbe: a vedea, a împărți, a păzi.

Cuvintele E.S. Mons. Rino Fisichella la începutul celebrării

Fraţi şi surori, preaiubite bunice şi preaiubiţi bunici, voi îl așteptați pe bună dreptate pe papa Francisc. Papa vă va saluta la sfârşit, celebrând Angelus. Voi știți că, pentru el, acestea sunt zile de convalescenţă şi noi dorim ca să nu se obosească mai mult, pentru ca să poată petrece aceste ultime zile de odihnă pentru a relua pe deplin forţele şi slujirea sa pastorală.

***

[Omilia Sfântului Părinte, citită de Excelența Sa Mons. Rino Fisichella]

Fraţi şi surori, am plăcerea şi onoarea, să citesc omilia pe care Sfântul Părinte a pregătit-o pentru această ocazie.

În timp ce era așezat pentru a învăța, Isus „ridicându-şi ochii şi văzând că o mulţime mare venea după el, Isus i-a zis lui Filip: «De unde vom cumpăra pâini ca aceştia să mănânce?»” (In 6,5). Isus nu se limitează să dea învățături, ci se lasă interogat de foamea care locuieşte în viaţa oamenilor. Şi, astfel, satură mulțimea împărțind cele cinci pâini de orz şi cei doi pești primiți de la un tânăr. La sfârşit, deoarece rămân multe bucăți de pâine, le spune discipolilor săi să le adune, „ca să nu se piardă nimic” (v. 12).

În această Zi, dedicată bunicilor şi bătrânilor, aş vrea să mă opresc tocmai asupra acestor trei moment: Isus care vede foamea mulțimii; Isus care împarte pâinea; Isus care recomandă să se adune bucăţile rămase. Trei momente care pot să fie rezumate în trei verbe: a vedea, a împărți, a păzi.

Primul, a vedea. Evanghelistul Ioan, la începutul relatării, subliniază acest amănunt: Isus îşi ridică ochii şi vede mulțimea înfometată după ce a mers mult pentru a-l întâlni. Aşa începe minunea, cu privirea lui Isus, care nu este indiferent sau ocupat cu altceva, ci observă mușcăturile foamei care locuieşte în omenirea obosită. El se preocupă de noi, are grijă faţă de noi, vrea să sature foamea noastră de viaţă, de iubire şi de fericire. În ochii lui Isus vedem privirea lui Dumnezeu: este o privire atentă, care îşi dă seama de noi, care scrutează așteptările pe care le purtăm în inimă, care observă truda, oboseala şi speranţa cu care mergem înainte. O privire care ştie să perceapă nevoia fiecăruia: în ochii lui Dumnezeu nu există mulțime anonimă, ci fiecare persoană cu foamea sa. Isus are o privire contemplativă, adică aptă să se oprească în faţa vieţii celuilalt şi să citească înăuntru.

Aceasta este şi privirea pe care bunicii şi bătrânii au avut-o asupra vieţii noastre. Este modul în care ei, încă din copilăria noastră, s-au îngrijit de noi. După o viaţă formată din jertfe, n-au fost indiferenți cu noi sau ocupați cu altceva fără noi. Au avut ochi atenți, plini de duioșie. Când creşteam şi ne simțeam neînţeleşi, sau înfricoșați datorită provocărilor vieţii, şi-au dat seama de noi, de ce anume se schimba în inima noastră, de lacrimile noastre ascunse şi de visele pe care le purtam înăuntrul nostru. Toţi am trecut pe genunchii bunicilor, care ne-au ținut în brațe. Şi grație acestei iubiri am devenit şi adulți.

Şi noi: ce privire avem faţă de bunici şi bătrâni? Când este ultima dată când am ținut companie sau am telefonat unui bătrân pentru a-i exprima apropierea noastră şi a ne lăsa binecuvântaţi de cuvintele sale? Sufăr când văd o societate care aleargă, ocupată şi indiferentă, cuprinsă de prea multe lucruri şi incapabilă să se oprească pentru a adresa o privire, un salut, o mângâiere. Îmi este frică de o societate în care toţi suntem o mulțime anonimă şi nu mai suntem capabili să ridicăm privirea şi să ne recunoaștem. Bunicilor, care au hrănit viaţa noastră, le este foame de noi: de atenţia noastră, de duioșia noastră. De a ne simți alături. Să ridicăm privirea spre ei, aşa cum face Isus cu noi.

Al doilea verb: a împărți. După ce a văzut foamea acelor persoane, Isus dorește să le sature. Însă acest lucru se întâmplă grație darului unui tânăr băiat, care oferă cele cinci pâini şi cei doi pești ai săi. Este frumos că în centrul acestei minuni, de care au beneficiat atâția oameni adulți – circa cinci mii de persoane – este un băiat, un tânăr, care împarte ceea ce are.

Astăzi este nevoie de o nouă alianță între tineri şi bătrâni, este nevoie de a împărtăși comoara comună a vieţii, de a visa împreună, de a depăși conflictele între generații pentru a pregăti viitorul tuturor. Fără această alianță de viaţă, de vise, de viitor, riscăm să murim de foame, deoarece cresc legăturile frânte, singurătățile, egoismele, forţele dezagregatoare. Adesea, în societățile noastre am încredințat viaţa ideii că „fiecare se gândeşte pentru sine”. Însă asta ucide! Evanghelia ne îndeamnă să împărtășim ceea ce suntem şi ceea ce avem: numai aşa putem să fim săturați. De atâtea ori am amintit ceea ce spune în această privință profetul Ioel (cf. Il 3,1): tineri şi bătrâni împreună. Tinerii, profeți ai viitorului care nu uită istoria din care provin; bătrânii, visători niciodată obosiți care transmit tinerilor experienţa, fără a le bloca drumul. Tineri şi bătrâni, comoara tradiției şi prospețimea Duhului. Tineri şi bătrâni împreună. În societate şi în Biserică: împreună.

Al treilea verb: a păzi. După ce au mâncat, Evanghelia notează că au rămas multe bucăți de pâine. Şi Isus recomandă: „Adunaţi bucăţile rămase, ca să nu se piardă nimic” (In 6,12). Aşa este inima lui Dumnezeu: nu numai că ne dăruiește mai mult decât avem nevoie, ci se preocupă şi ca să nu se piardă nimic, nici măcar o bucată. O mică bucată de pâine poate să pară puţin lucru, însă în ochii lui Dumnezeu nimic nu trebuie rebutat. Cu atât mai mult nimeni nu este de rebutat. Este o invitaţie profetică pe care astăzi suntem chemaţi să o facem să răsune în noi şi în lume: adunaţi, păstrați cu grijă, păziţi. Bunicii şi bătrânii nu sunt resturi de viaţă, rebuturi de aruncat. Sunt acele bucăți de pâine prețioase rămase pe masa vieţii noastre, care încă ne pot hrăni cu un miros pe care l-am pierdut, „mirosul milostivirii şi al amintirii”. Să nu pierdem amintirea pe care o poartă bătrânii, pentru că suntem fii ai acelei istorii şi fără rădăcini ne vom ofili. Ei ne-au păzit de-a lungul drumului creșterii, acum ne revine nouă să păzim viaţa lor, să ușurăm dificultățile lor, să ascultăm nevoile lor, să creăm condițiile pentru ca să poată trece mai ușor prin treburile zilnice şi să nu se simtă singuri. Să ne întrebăm: „I-am vizitat pe bunici? Pe bătrânii din familia mea sau din cartierul meu? I-am ascultat? Le-am dedicat un pic de timp?”. Să-i păzim, pentru ca să nu se piardă nimic: nimic din viaţa lor şi din visele lor. Ne revine nouă, astăzi, să prevenim regretul de mâine pentru că nu am dedicat suficientă atenţie celui care ne-a iubit şi ne-a dăruit viaţa.

Fraţi şi surori, bunicii şi bătrânii sunt pâine care hrănește viaţa noastră. Să fim recunoscători pentru ochii lor atenți, care şi-au dat seama de noi, pentru genunchii lor care ne-au ținut în brațe, pentru mâinile lor care ne-au însoţit şi ne-au ridicat, pentru jocurile pe care le-au făcut cu noi şi pentru mângâierile cu care ne-au mângâiat. Vă rog, să nu uităm de ei. Să ne aliem cu ei. Să învățăm să ne oprim, să-i recunoaștem, să-i ascultăm. Să nu-i rebutăm niciodată. Să-i păzim în iubire. Şi să învățăm să împărtășim timp cu ei. Vom ieşi mai buni. Şi, împreună, tineri şi bătrâni, ne vom sătura la masa împărtășirii, binecuvântată de Dumnezeu.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu