Răspunsurile Sfântului Părinte la întrebările adresate în timpul întâlnirii

1) Mă numesc Julius. Am nouă ani şi îmi place mult să particip la cultul copiilor din această comunitate. Sunt fascinat de istoriile lui Isus şi îmi place şi cum se comportă El. Întrebarea mea este: ce-ţi place mai mult din faptul de a fi Papă?

Răspunsul este simplu. Ceea ce-mi place… Dacă eu te întreb ce-ţi place mai mult de mâncare, tu vei spune tortul, dulcele! Sau nu? Dar trebuie mâncat tot. Lucrul care-mi place, sincer, este să fiu paroh, să fiu păstor. Nu-mi place să fac muncile de birou. Nu-mi plac aceste munci. Nu-mi place să dau interviuri protocolare – acesta nu este protocolar, este familial! – dar trebuie să fac asta. De aceea, ce-mi place mai mult? Să fiu paroh. Şi odinioară, în timp ce eram rector al facultăţii de teologie, eram paroh al parohiei care este lângă facultate şi ştii, îmi plăcea să-i învăţ pe copii catehismul şi duminica să fac Liturghia cu copiii. Erau mai mult sau mai puţin 250 de copii, era greu ca toţi să stea în tăcere, era greu. Dialogul cu copiii… Asta îmi place. Tu eşti un copil şi probabil mă vei înţelege. Voi sunteţi concreţi, nu puneţi întrebări agăţate în aer, teoretice: „De ce asta este aşa? De ce…”. Iată, îmi place să fiu paroh şi, fiind paroh, ceea ce-mi place mai mult este să fiu cu copiii, să vorbesc cu ei, şi se învaţă mult. Se învaţă mult. Îmi place să fiu Papă cu stilul parohului. Slujirea. Îmi place, în sensul că mă simt bine când îi vizitez pe bolnavi, când vorbesc cu persoanele care sunt un pic disperate, triste. Îmi place mult să merg la închisoare, dar nu ca să mă ducă în puşcărie! Pentru că, a vorbi cu deţinuţii… – tu probabil vei înţelege ceea ce-ţi voi spune – de fiecare dată când intru într-o închisoare, mă întreb pe mine însumi: „De ce ei şi eu nu?”. Şi acolo simt mântuirea lui Isus Cristos, iubirea lui Isus Cristos faţă de mine. Pentru că El e cel care m-a mântuit. Eu nu sunt mai puţin păcătos decât ei, însă Domnul m-a luat de mână. Şi asta o simt. Şi când merg în închisoare sunt fericit. A fi Papă înseamnă a fi episcop, a fi preot, a fi păstor. Dacă nu Papă nu este episcop, dacă un Papă nu este paroh, nu este păstor, va fi o persoană foarte inteligentă, foarte importantă, va avea multă influenţă în societate, dar eu cred – cred! – că în inima sa nu este fericit. Nu ştiu dacă am răspuns la ceea ce tu voiai să ştii.

2) Mă numesc Anke de Bernardinis şi, ca multe persoane din comunitatea noastră, sunt căsătorită cu un italian, care este un creştin catolic roman. Trăim fericiţi împreună de mulţi ani, împărtăşind bucurii şi dureri. Deci ne doare mult faptul că suntem divizaţi în credinţă şi că nu putem participa împreună la Cina Domnului. Ce putem să facem pentru a ajunge, în sfârşit, la comuniune cu privire la acest punct?

Mulţumesc, doamnă. La întrebarea cu privire la împărtăşirea Cinei Domnului nu este uşor pentru mine să vă răspund, mai ales în faţa unui teolog cum este cardinalul Kasper! Mi-e frică! Eu cred că Domnul ne-a spus când a dat acest mandat: „Faceţi aceasta în amintirea mea”. Şi când împărtăşim Cina Domnului, amintim şi imităm, facem acelaşi lucru pe care l-a făcut Domnul Isus. Şi Cina Domnului va fi, ospăţul final în Noul Ierusalim va fi, dar aceasta va fi ultima. În schimb pe drum – şi nu ştiu cum să răspund, dar întrebarea dumneavoastră mi-o însuşesc – eu mă întreb: a împărtăşi Cina Domnului este scopul unui drum sau este viaticul pentru a merge împreună? Las întrebarea teologilor, celor care înţeleg. Este adevărat că într-un anumit sens a împărtăşi înseamnă a spune că nu sunt diferenţe între noi, că avem aceeaşi doctrină – subliniez cuvântul, cuvânt greu de înţeles – dar eu mă întreb: dar nu avem acelaşi Botez? Şi dacă avem acelaşi Botez trebuie să mergem împreună. Dumneavoastră sunteţi o mărturie a unui drum chiar profund pentru că este un drum conjugal, un drum propriu de familie, de iubire umană şi de credinţă împărtăşită. Avem acelaşi Botez. Când dumneavoastră vă simţiţi păcătoasă – şi eu mă simt atât de păcătos – când soţul dumneavoastră se simte păcătos, dumneavoastră mergeţi în faţa Domnului şi cereţi iertare; soţul dumneavoastră face acelaşi lucru şi merge la preot şi cere dezlegarea. Sunt remedii pentru a menţine viu Botezul. Când voi vă rugaţi împreună, acel Botez creşte, devine puternic; când voi îi învăţaţi pe copiii voştri cine este Isus, pentru ce a venit Isus, ce anume ne-a făcut Isus, faceţi acelaşi lucru, atât în limba luterană cât şi în limba catolică, dar este acelaşi lucru. Întrebarea: şi Cina? Există întrebări la care numai dacă unul este sincer cu sine însuşi şi cu puţinele „lumini” teologice pe care eu le am, trebuie să se răspundă acelaşi lucru, vedeţi voi. „Acesta este Trupul meu, acesta este sângele meu”, a spus Domnul, „faceţi aceasta în amintirea mea”, şi acesta este un viatic care ne ajută să mergem. Eu am avut o mare prietenie cu un episcop episcopalian, de 48 de ani, căsătorit, doi fii şi el avea această nelinişte: soţia catolică, fiii catolici, el episcop. El însoţea duminica pe soţia sa şi pe fiii săi la Liturghie şi apoi mergea să facă cultul cu comunitatea sa. Era un pas de participare la Cina Domnului. Apoi el a mers înainte, Domnul l-a chemat, un om drept. La întrebarea dumneavoastră vă răspund numai cu o întrebare: cum pot să fac cu soţul meu, pentru ca să mă însoţească pe drumul meu Cina Domnului? Este o problemă la care fiecare trebuie să răspundă. Dar îmi spunea un pastor prieten: „Noi credem că Domnul este prezent acolo. Este prezent. Voi credeţi că Domnul este prezent. Şi care este diferenţa?” – „Eh, sunt explicaţiile, interpretările…”. Viaţa este mai mare decât explicaţiile şi interpretările. Faceţi mereu referinţă la Botez: „O credinţă, un botez, un Domn”, aşa ne spune Paul, şi de acolo luaţi consecinţele. Eu nu aş îndrăzni niciodată să dau permisiunea de a face asta pentru că nu este competenţa mea. Un Botez, un Domn, o credinţă. Vorbiţi cu Domnul şi mergeţi înainte. Nu îndrăznesc să spun mai mult.

3) Mă numesc Gertrud Wiedmer. Vin din Elveţia. Sunt contabila comunităţii noastre şi sunt angajată în proiectul nostru pentru refugiaţi. Poartă numele de „Ursuleţul” şi, cu el, susţinem circa 80 de tinere mame şi pe copiii lor mici, venite la Roma din Africa de Nord. Vedem mizeria. Încercăm să fim de ajutor. Dar ştim şi că posibilităţile au un capăt. Ce anume putem face, fiind creştini, pentru ca persoanele să nu se resemneze sau să nu ridice noi ziduri?

Dumneavoastră, fiind elveţiancă, fiind contabilă, aveţi toată puterea în mână! O slujire… Mizeria… Dumneavoastră aţi spus acest cuvânt: mizeria. Îmi vine să spun două lucruri. Primul, zidurile. Omul, din primul moment – dacă noi citim Scripturile – este un mare constructor de ziduri, care despart de Dumnezeu. În primele pagini din Geneză vedem asta. Şi există o fantezie în spatele zidurilor umane, fantezia de a deveni ca Dumnezeu. Pentru mine mitul, ca s-o spunem în cuvinte tehnice, sau naraţiunea despre Turnul Babel, este tocmai atitudinea bărbatului şi a femeii care construiesc ziduri, pentru că a construi un zid înseamnă a spune: „Noi suntem puternicii, voi afară”. Dar în acest „noi suntem puternicii şi voi afară” este mândria puterii şi atitudinea propusă în primele pagini ale Genezei: „Veţi fi ca Dumnezeu” (cf. Gen 3,5). A face un zid este pentru a exclude, merge în această linie. Ispita: „Dacă voi mâncaţi acest rod, veţi fi ca Dumnezeu”. Cu privire la Turnul Babel – asta probabil aţi auzit spunându-se, pentru că repet, dar este atât de „plastic” – există un midrash scris în 1200 mai mult sau mai puţin, în timpul lui Toma de Aquino, al lui Maimonide, de un rabin evreu, care le explica alor săi în sinagogă construirea Turnului Babel, unde puterea omului se făcea simţită. Era foarte dificil, foarte scump, pentru că trebuiau făcuţi chirpici şi nu întotdeauna era apa aproape, trebuiau căutate paie, trebuiau uscaţi, apoi arşi în cuptor şi la sfârşit erau ridicaţi şi muncitorii îi luau… Dacă unul dintre aceşti chirpici cădea era o catastrofă, pentru că erau o comoară, erau scumpi, costau. În schimb, dacă un muncitor cădea, nu se întâmpla nimic! Zidul mereu exclude, preferă puterea – în acest caz puterea banului deoarece chirpiciul costa, sau turnul care voia să ajungă până la cer – şi astfel mereu exclude umanitatea. Zidul este monumentul făcut excluderii. Şi în noi, în viaţa noastră interioară, de câte ori bogăţiile, vanitatea, orgoliul devin un zid în faţa Domnului, ne îndepărtează de Domnul. A face zidurile. Pentru mine, cuvântul care-mi vine acum, un pic spontan, este cel al lui Isus: ce-i de făcut pentru a nu face ziduri? Slujire. Faceţi partea celui din urmă. Spală picioarele. El ţi-a dat exemplul. Slujirea celorlalţi, slujirea fraţilor, surorilor, slujirea celor mai nevoiaşi. Cu această operă de a susţine cele 80 de tinere mame, voi nu faceţi ziduri, faceţi slujire. Egoismul uman vrea să se apere, să apere propria putere, propriul egoism, dar în acea apărare se îndepărtează de izvorul de bogăţie. Zidurile până la urmă sunt ca o sinucidere, te închid. Este un lucru urât a avea inima închisă. Şi astăzi vedem asta, drama… Fratele meu pastor astăzi a amintit de Paris: inimi închise. Şi numele lui Dumnezeu este folosit pentru a închide inimile. Dumneavoastră mă întrebaţi: „Încercăm să fim de ajutor mizeriei, dar ştim că şi posibilităţile au un capăt. Ce anume putem face, fiind creştini, pentru ca persoanele să nu se resemneze sau să nu ridice noi ziduri?”. A vorbi clar, a ne ruga – pentru că rugăciunea este puternică – şi a sluji. Şi a sluji. Într-o zi, Maicii Tereza de Calcutta i s-a pus întrebarea: „Dar tot acest efort pe care dumneavoastră îl faceţi numai pentru a face ca să moară cu demnitate aceşti oameni care sunt la trei, la patru zile de moarte, ce este?”. Este o picătură de apă în mare, dar, după asta, marea nu mai este aceeaşi. Şi, tot cu slujirea, zidurile vor cădea singure; însă egoismul nostru, dorinţa noastră de putere caută mereu să le construiască. Nu ştiu, asta îmi vine să spun. Mulţumesc.

***

Omilia Sfântului Părinte

Isus, în timpul vieţii sale, a făcut atâtea alegeri. Aceasta pe care am auzit-o astăzi va fi ultima alegere. Isus a făcut atâtea alegeri: pe primii discipoli, pe bolnavii pe care-i vindeca, mulţimea care-l urma… – îl urma pentru a asculta pentru că El vorbea ca unul care are autoritate, nu ca învăţătorii lor ai legii care se împăunau; dar putem citi cine erau aceşti oameni cu două capitole înainte, în capitolul 23 din Matei; nu, în El vedea autenticitatea; şi acea mulţime îl urma. Isus cu iubire făcea alegerile dar şi corectările. Când discipolii greşeau în metode: „Să facem să vină focul din cer?…” – „Dar voi nu ştiţi care este spiritul vostru”. Sau când mama lui Iacob şi Ioan a mers să-i ceară Domnului: „Doamne, vreau să-ţi cer o favoare, cei doi fii ai mei, în momentul Împărăţiei tale, unul să fie la dreapta, celălalt la stânga…”. Şi El corecta aceste lucruri: mereu călăuzea, însoţea. Dar şi după Înviere este atât de duios a vedea cum Isus alege momentele, alege persoanele, nu înspăimântă. Să ne gândim la drumul spre Emaus, cum îi însoţeşte [pe cei doi discipoli]. Ei trebuiau să meargă la Ierusalim, dar au fugit din Ierusalim, de frică, şi El merge cu ei, îi însoţeşte. Şi apoi se lasă văzut, îi recuperează. Este o alegere a lui Isus. Şi apoi marea alegere care pe mine mereu mă înduioşează, când pregăteşte ospăţul de nuntă al fiului şi spune: „Dar mergeţi la răscrucile drumurilor şi aduceţi aici pe orbi, pe surzi, pe şchiopi…”. Buni şi răi! Isus a ales mereu. Şi apoi alegerea oii rătăcite. Nu face un calcul financiar: „Dar, am 99 de oi, pierd una…”. Nu. Dar ultima alegere va fi cea definitivă. Şi care vor fi întrebările pe care ni le va pune Domnul în ziua aceea: „Ai mers la Liturghie? Ai făcut o cateheză bună?”. Nu, întrebările sunt despre cei săraci, pentru că sărăcia este în centrul Evangheliei. El fiind bogat s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi cu sărăcia sa. El nu consideră un privilegiu că este ca Dumnezeu ci s-a nimicit, s-a umilit până la sfârşit, până la moartea pe Cruce (cf. Fil 2,6-8). Este alegerea slujirii. Isus este Dumnezeu? Este adevărat. Este Domnul? Este adevărat. Dar este slujitorul şi alegerea o va face cu privire la aceea. Tu, viaţa ta ai folosit-o pentru tine sau pentru a sluji? Pentru a te apăra de alţii cu ziduri sau pentru a-i primi cu iubire? Şi aceasta va fi ultima alegere a lui Isus. Ne spune mult despre Domnul această pagină din Evanghelie. Şi pot să-mi pun întrebarea: dar noi, luterani şi catolici, în ce parte vom fi, la dreapta sau la stânga? Dar au fost timpuri urâte între noi… Gândiţi-vă la persecuţii… între noi! Cu acelaşi Botez! Gândiţi-vă la atâţia arşi de vii. Trebuie să ne cerem iertare pentru asta, pentru scandalul diviziunii, pentru că toţi, luterani şi catolici, suntem în această alegere, nu în alte alegeri, în această alegere, alegerea slujirii aşa cum El ne-a indicat fiind slujitor, slujitorul Domnului.

Mie îmi place, pentru a încheia, când îl văd pe Domnul slujitor care slujeşte, îmi place să-i cer ca El să fie slujitorul unităţii, ca să ne ajute să mergem împreună. Astăzi ne-am rugat împreună. A ne ruga împreună, a lucra împreună pentru săraci, pentru nevoiaşi; a ne iubi împreună, cu adevărată iubire de fraţi. „Dar, părinte, suntem diferiţi, deoarece cărţile noastre dogmatice spun una şi ale voastre spun alta”. Dar un mare [exponent] a spus odată că este ora diversităţii reconciliate. Să cerem astăzi acest har, harul acestei diversităţi reconciliate în Domnul, adică în Slujitorul lui Jahveh, al acelui Dumnezeu care a venit printre noi pentru a sluji şi nu pentru a fi slujit.

Vă mulţumesc mult pentru această ospitalitate fraternă. Mulţumesc.

***

Discursul pregătit de Sfântul Părinte

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Întâlnirea de astăzi ne permite să împărtăşim un moment de rugăciune fraternă şi ne dă şi oportunitatea de a reflecta asupra raporturilor noastre şi asupra situaţiei ecumenice în general. Înainte de toate putem să-i mulţumim Domnului pentru că am făcut numeroşi paşi spre unitate, chiar dacă suntem conştienţi că drumul care mai trebuie parcurs este încă lung.

Astăzi mişcarea ecumenică a devenit un element fundamental al vieţii comunităţilor noastre. Pentru multe persoane, din diferite generaţii, progresele în domeniul ecumenic au devenit un obiectiv pentru care merită să se angajeze în manieră stabilă. Mulţi bărbaţi şi femei sunt dispuşi să coopereze pentru a depăşi împreună diviziunile încă prezente între noi creştinii. La nivel local, regional şi mondial, se experimentează un ecumenism foarte viu. Şi în afara comunităţilor noastre, bărbaţii şi femeile de astăzi sunt în căutarea unei credinţe trăite în manieră autentică. Şi această căutare constituie motivul principal şi al progresului ecumenic.

Un ecumenism care vrea să aibă un viitor care nu poate decât să pornească de la preocupările şi de la problemele omului de astăzi. În primul rând este vorba de a ne recunoaşte reciproc drept comunităţi de credincioşi care caută Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa, ştiind bine că astfel vor primi toate celelalte (cf. Mt 6,33). Pe acest drum comun putem să învăţăm unii de la alţii, să ne susţinem reciproc, să ne încurajăm şi să experimentăm darurile unei credinţe trăite ca bogăţie şi izvor de forţă.

Evanghelia pe care am ascultat-o ne-a propus din nou parabola judecăţii finale (cf. Mt 25,31-46). Ea ne aminteşte că vom fi, mai mult, suntem judecaţi pe baza apropierii noastre concrete de fratele aflat în situaţia sa reală, în condiţia sa. Asta presupune capacitate de atenţie, de compasiune, de împărtăşire, de slujire.

Este un mod de a fi Biserică, aşa cum o prezintă Conciliul al II-lea din Vatican în cuvintele de la începutul constituţiei pastorale Gaudium et spes: „Bucuria şi speranţa, tristețea și angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor și ale tuturor celor care suferă, sunt și bucuria și speranța, tristețea și angoasa ucenicilor lui Cristos” (nr. 1). Aceasta este şi vocaţia şi misiunea ecumenică a catolicilor şi luteranilor şi a tuturor creştinilor: o angajare comună în slujirea de caritate, mai ales faţă de cei mai mici şi cei mai săraci, face credibilă apartenenţa noastră la Cristos. Altminteri, ea rămâne compromisă de diviziunile şi de conflictele dintre Biserici şi dintre credincioşi. Putem asuma împreună bucuria şi truda diaconiei carităţii într-o cooperare ecumenică mai mare. Putem face asta cu copiii şi bătrânii mai necăjiţi, cu refugiaţii şi cu toţi cei care au nevoie de îngrijiri şi de sprijin.

Un alt aspect foarte important pentru drumul nostru de unitate este de a regăsi toată bogăţia rugăciunii comune, a textelor liturgice şi ale diferitelor forme de cult. Celebrările ecumenice ale Cuvântului, ca de exemplu liturgia ecumenică a orelor. Aparţine în mod specific domeniului ecumenismului spiritual lectura comună a Bibliei. Şi amintesc îndeosebi Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor, Ziua de rugăciune ecumenică pentru îngrijirea creaţiei, la 1 septembrie în fiecare an, şi alte momente, pe care comunitatea voastră deja le organizează cu angajare împreună cu diferiţii parteneri ecumenici.

În afară de asta, luminaţi de Botezul comun, luteranii şi catolicii suntem chemaţi să continuăm dialogul teologic. După 50 de ani de dialog ecumenic, eforturile făcute arată că tot ceea ce ne uneşte este deja mult mai mult decât ceea ce încă de desparte. Suntem încontinuu în căutarea unei cunoaşteri mai profunde a adevărului divin. Experienţa din ultimele decenii ne arată că trebuie să perseverăm în eforturile noastre, pentru a descoperi împreună noi aspecte ale revelaţiei divine şi a da mărturie împreună despre ea, după voinţa Domnului. Cu această încredere în dialog vom putea aprofunda îndeosebi temele despre Biserică, despre Euharistie şi despre Slujire.

Mi se pare fundamental şi că Biserica catolică duce înainte cu curaj şi reevaluarea atentă şi onestă a intenţiilor Reformei şi a figurii lui Martin Luther, în sensul unei „Ecclesia semper reformanda”, în marea urmă trasată de Concilii, precum şi de bărbaţi şi femei, însufleţiţi de lumina şi de forţa Duhului Sfânt. Documentul recent al Comisiei luterane-catolice pentru unitate, „De la conflict la comuniune – Comemorarea comună luterană-catolică a Reformei în anul 2017), a tratat şi a realizat această reflecţie în mod promiţător.

Aşadar, ecumenismul între catolici şi luterani, care este condiţie fundamentală a unei mărturii convingătoare a credinţei noastre în Cristos în faţa oamenilor din timpul nostru, se întemeiază pe aceşti pilaştri: rugăciunea comună, împărtăşirea diaconală cu săracii, dialogul teologic.

Peste puţin timp va începe Jubileul Milostivirii. Vă invit să ne însoţiţi pe acest drum, în comuniune ecumenică, la Roma şi în toate Bisericile şi comunităţile locale, pentru ca să poată fi pentru toţi un moment de redescoperire a milostivirii lui Dumnezeu şi a frumuseţii iubirii faţă de fraţi.

Domnul să ne binecuvânteze şi să ne păstreze în pacea sa.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu