Text înmânat

„Eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o” (In 17,22). Aceste cuvinte din rugăciunea lui Isus înainte de Pătimire se pot referi în mod eminent la martiri, glorificaţi prin mărturia adusă lui Cristos. În acest loc îi amintim pe primii martiri ai Bisericii la Roma: pe sângele lor a fost construită această bazilică, pe sângele lor a fost edificată Biserica. Fie ca aceşti martiri să poată întări certitudinea noastră că, apropiindu-ne de Cristos, ne apropiem unii de alţii, susținuți de rugăciunea tuturor sfinților din Bisericile noastre, uniţi deja perfect de participarea lor la Misterul pascal. Aşa cum afirmă decretul Unitatis redintegratio, a cărei a şaizecea aniversare o avem, cu cât creştinii sunt mai aproape de Cristos, cu atât sunt mai apropiați între ei (cf. nr. 7).

În această zi, în care amintim deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican, care a marcat intrarea oficială a Bisericii catolice în mișcarea ecumenică, suntem reuniţi împreună cu delegații fraterni, cu fraţii noştri şi surorile noastre din celelalte Biserici. De aceea îmi însușesc cuvintele pe care sfântul Ioan al XXIII-lea le-a adresat observatorilor la deschiderea Conciliului: „Prezența voastră stimată aici, emoția care îmbrățișează inima mea de preot, de episcop al Bisericii lui Dumnezeu […] mă invită să vă încredințez dorința inimii mele, care arde de dorinţa de a lucra şi de a suferi pentru apropierea orei în care se va împlini pentru toţi rugăciunea lui Cristos la Ultima Cină” (13 octombrie 1962). Să intrăm în această rugăciune a lui Isus, să ne-o însușim în Duhul Sfânt, însoțită de cea a martirilor.

Unitatea creştinilor şi sinodalitatea sunt legate între ele. De fapt, dacă „drumul sinodalităţii este drumul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la Biserica din al treilea mileniu” (Discurs la a 50-a aniversare a instituirii Sinodului Episcopilor, 17 octombrie 2015), el trebuie parcurs cu toţi creştinii. „Drumul sinodalităţii […] este şi trebuie să fie ecumenic, aşa cum drumul ecumenic este sinodal” (Discurs adresat Sanctității Sale Mar Awa al III-lea, 19 noiembrie 2022). În ambele procese este vorbe nu atât de a construi ceva cât de a primi şi a face să rodească darul pe care deja l-am primit. Şi cum se prezintă darul unității? Experienţa sinodală ne ajută să-i descoperim câteva aspecte.

Unitatea este un har, un dar imprevizibil. Adevăratul protagonist nu suntem noi, ci Duhul Sfânt care ne conduce spre o comuniune mai mare. După cum nu ştim cu anticipare care va fi rezultatul Sinodului, tot aşa nu ştim exact cum va fi unitatea la care suntem chemaţi. Evanghelia ne spune că Isus, în acea mare rugăciune a sa, „şi-a ridicat ochii spre cer”: unitatea nu este înainte de toate un rod al pământului, ci al cerului. Este un dar ale cărui timpuri şi moduri nu le putem prevedea; trebuie să-l primim „fără a pune nicio piedică în calea Providenței şi fără a prejudicia viitoarele sugestii ale Duhului Sfânt”, cum spune tot decretul conciliar (UR, 24). Părintele Paul Couturier obișnuia să spună că unitatea creştinilor trebuie implorată „aşa cum vrea Cristos” şi „cu mijloacele pe care le vrea El”.

O altă învățătură care vine din procesul sinodal este că unitatea este un drum: se maturează în mișcare, parcurgând drumul. Crește în slujirea reciprocă, în dialogul vieţii, în colaborarea tuturor creştinilor care „face să apară mai clar faţa lui Cristos slujitorul” (UR, 12). Însă trebuie să mergem conform Duhului (cf. Gal 5,16-25); sau, cum spune sfântul Irineu, ca tôn adelphôn synodía, „o caravană de fraţi”. Unirea dintre creştini crește şi se maturează în pelerinajul comun „în ritmul lui Dumnezeu”, ca pelerinii din Emaus însoţiţi de Isus înviat.

O a treia învățătură este că unitatea este armonie. Sinodul ne ajută să redescoperim frumusețea Bisericii în varietatea feţelor sale. Astfel unitatea nu este uniformitate, nici rod al compromisurilor sau al echilibrismelor. Unitatea creştinilor este armonie în diversitatea carismelor ridicate de Duhul pentru edificarea tuturor creştinilor (cf. UR, 4). Armonia este calea Duhului, pentru că El însuși, cum spune sfântul Vasile, este armonie (cf. Despre Psalmul 29, 1). Noi avem nevoie să parcurgem cărarea unității în virtutea iubirii noastre faţă de Cristos şi faţă de toate persoanele pe care suntem chemaţi să le slujim. De-a lungul acestei căi, să nu ne lăsăm opriți niciodată de dificultăți! Să avem încredere în Duhul Sfânt, care împinge spre unitate într-o armonie de diversitate multicoloră.

În sfârşit, ca şi sinodalitatea, unitatea creştinilor este necesară pentru mărturia lor: unitatea este pentru misiune. „Toţi să fie una… pentru ca lumea să creadă” (In 17,21). Aceasta era convingerea părinţilor conciliari când au afirmat că diviziunea noastră „este scandal pentru lume şi dăunează celei mai sfinte dintre cauze: predicarea Evangheliei la toată făptura” (UR, 1). Mișcarea ecumenică s-a născut din dorința de a mărturisi împreună, cu alţii şi nu departe unii de alţii, sau şi mai rău unii împotriva altora. În acest loc protomartirii ne amintesc că astăzi, în multe părţi ale lumii, creştini din diferite tradiții îşi dau viaţa împreună pentru credinţa în Isus Cristos, trăind ecumenismul sângelui. Mărturia lor este mai puternică decât orice cuvânt, pentru că unitatea vine din Crucea Domnului.

Înainte de a începe această Adunare, am avut o celebrare penitenţială. Astăzi exprimăm şi rușinea pentru scandalul diviziunii creştinilor, scandalul de a nu da mărturie împreună Domnului Isus. Acest Sinod este o oportunitate pentru a face mai bine, depășind zidurile care încă există între noi. Să ne concentrăm asupra terenului comun al Botezului nostru comun, care ne determină să devenim discipoli misionari ai lui Cristos, cu o misiune comună. Lumea are nevoie de o mărturie comună, lumea are nevoie ca să fim fideli faţă de misiunea noastră comună.

Iubiți fraţi şi surori, în faţa Răstignitului, sfântul Francisc de Assisi a primit chemarea de a repara Biserica. Crucea lui Cristos să ne conducă şi pe noi, în fiecare zi, pe drumul spre unitatea deplină, în armonia dintre noi şi cu toată creația, „pentru că în el i-a plăcut lui Dumnezeu să facă să locuiască toată plinătatea şi prin el să reconcilieze toate pentru sine, făcând pace prin sângele crucii sale, prin el, fie între cele de pe pământ, fie între cele din ceruri” (Col 1,19-20).

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu