„Ştiinţa umflă, pe când iubirea edifică” (1Cor 8,1). Sfântul Paul adresează aceste cuvinte fraților şi surorilor din comunitatea creştină din Corint: o comunitate bogată cu multe carisme (cf. 1Cor 1,4-5), căreia apostolul adesea recomandă, în scrisorile sale, să cultive comuniune în caritate.
Noi le ascultăm în timp ce îi mulțumim împreună Domnului pentru Biserica din Singapore, şi ea bogată cu daruri, vie, în creștere şi în dialog constructiv cu diferitele alte confesiuni şi religii cu care împărtășește această ţară minunată.
Tocmai pentru asta, aş vrea să comentez aceleaşi cuvinte inspirându-mă din frumusețea acestui oraș, şi din arhitecturile mari şi temerare care contribuie la a-l face aşa de vestit şi fascinant, începând de la complexul impresionant National Stadium, în care ne aflăm. Şi aş vrea să fac asta amintind că, în ultimă analiză, şi la originea acestor construcții impunătoare, ca a oricărei alte realizări care lasă un semn pozitiv în această lume, nu sunt, aşa cum cred mulţi, banii înainte de toate nici tehnica şi nici măcar ingineria – toate mijloace utile, foarte utile – ci este iubirea: „iubirea care edifică”, întocmai.
Poate că vreunul ar putea crede că aceasta este o afirmație naivă, dar dacă reflectăm bine nu este aşa. De fapt, nu există operă bună, în spatele căreia să nu fie persoane eventual geniale, puternice, bogate, creative, dar întotdeauna femei şi bărbați fragili, ca şi noi, pentru care fără iubire nu există viaţă, nici elan, nici motiv pentru a acționa, nici forță pentru a construi.
Iubiți fraţi şi surori, dacă există ceva bun şi rămâne în această lume este numai pentru că, în circumstanțe infinite şi diferite, iubirea a prevalat asupra urii, solidaritatea asupra indiferenței, generozitatea asupra egoismului. Fără aceasta, şi aici nimeni n-ar fi putut să facă să crească o metropolă aşa de mare, arhitecţii n-ar fi proiectat, muncitorii n-ar fi lucrat şi nimic nu s-ar fi putut realiza.
Așadar ceea ce noi vedem este un semn, şi în spatele fiecăreia dintre operele care se află în faţa noastră există atâtea istorii de iubire de descoperit: de bărbați şi femei uniţi unii cu alţii într-o comunitate, de cetățeni dedicați țării lor, de mame şi tați atenți faţă de familiile lor, de profesioniști şi lucrători de orice gen şi grad, angajați cu onestitate în diferitele lor roluri şi îndeletniciri. Şi ne face bine să le citim, aceste istorii, scrise pe fațadele caselor noastre şi pe traseele străzilor noastre, şi a transmite amintirea lor, pentru a ne aminti că nimic durabil nu se naște şi nu crește fără iubire.
Uneori se întâmplă că măreția şi neputința proiectelor noastre pot să ne facă să uităm asta, înşelându-ne că putem, singuri să fim autori de noi înșine, ai bogăției noastre, ai bunăstării noastre, ai fericirii noastre, dar la sfârşit viaţa ne duce mereu la o unică realitate: fără iubire nu suntem nimic.
Apoi, credinţa ne întărește şi ne luminează şi mai mult cu privire la această certitudine, deoarece ne spune că la rădăcina capacității noastre de a iubi şi de a fi iubiți este însuși Dumnezeu, care cu inimă de Tată ne-a dorit şi ne-a adus la existență în mod complet gratuit (cf. 1Cor 8,6) şi care în mod la fel de gratuit ne-a răscumpărat şi ne-a eliberat de păcat şi de moarte, cu moartea şi învierea Fiului său Unicul Născut. În El, în Isus, are origine şi împlinire tot ceea ce suntem şi ceea ce putem deveni.
Astfel în iubirea noastră vedem o reflexie a iubirii lui Dumnezeu, cum spunea sfântul Ioan Paul al II-lea, cu ocazia vizitei sale în această ţară (cf. Sf. Ioan Paul al II-lea, Omilie de la Sfânta Liturghie în Stadionul Național din Singapore, 20 noiembrie 1986), adăugând o frază importantă, şi anume că „pentru aceasta iubirea este caracterizată de un respect profund faţă de toţi oamenii, făcând abstracţie de rasa lor, de crezul lor sau de orice lucru care îi face diferiți de noi” (ivi).
Fraților şi surorilor, acesta este un cuvânt important pentru noi deoarece, dincolo de uimirea pe care o simţim în faţa operelor făcute de om, ne aminteşte că există o uimire şi mai mare, de îmbrățișat cu şi mai mare admiraţie şi respect: şi anume fraţii şi surorilor pe care-i întâlnim în fiecare zi pe drumul nostru, fără preferințe şi fără diferenţe, aşa cum mărturisesc bine societatea şi Biserica singaporeze, etnic aşa de diferite şi în acelaşi timp aşa de unite şi solidare!
Edificiul cel mai frumos, comoara cea mai prețioasă, investiția cea mai profitabilă în ochii lui Dumnezeu, care este? Suntem noi, suntem noi toţi: fii iubiți ai aceluiaşi Tată (cf. Lc 6,36), chemaţi la rândul nostru să răspândim iubire. Ne vorbesc despre asta în diferite moduri lecturile de la această Sfântă Liturghie, care din diferite puncte de vedere descriu aceeaşi realitate: caritatea, care este delicată în respectarea vulnerabilității celui care este slab (cf. 1Cor 8,13), providențială în cunoașterea şi însoțirea celui care este nesigur pe drumul vieţii (cf. Ps 138), mărinimoasă, binevoitoare, în a ierta dincolo de orice calcul şi de orice măsură (cf. Lc 6,27-38).
Iubirea pe care Dumnezeu ne-o demonstrează, şi care ne invită s-o practicăm la rândul nostru, este aşa: „răspunde cu generozitate la necesităţile săracilor, este marcată de mila faţă de cei care suferă, gata să ofere ospitalitate, fidelă în timpurile dificile, mereu dispusă să ierte, să spere”, a ierta şi a spera, până acolo încât „să se răspundă la un blestem cu o binecuvântare este culmea Evangheliei” (cf. Sf. Ioan Paul al II-lea, Omilie de la Sfânta Liturghie în Stadionul Național din Singapore, 20 noiembrie 1986).
Putem vedea asta în atâtea figuri de sfinţi: bărbați şi femei cuceriţi de Dumnezeul milostivirii, până acolo încât să devină reflexie, ecou, imagine vie a sa. Şi eu aş vrea, în concluzie, să amintesc două.
Prima este Maria, a cărei comemorare a Numelui Preasfânt o celebrăm astăzi. Câtor persoane le-au dat şi le dau speranţă sprijinul său şi prezența sa, pe câte buze a apărut şi apare Numele său în momente de bucurie precum şi de durere! Şi asta pentru că în ea, în Maria, noi vedem iubirea Tatălui manifestându-se în unul din cele mai frumoase şi totale moduri: cel al duioșiei – să nu uităm duioșia! – duioșia unei mame, care înţelege tot, care iartă tot şi care nu ne abandonează niciodată. Pentru aceasta ne adresăm ei!
Al doilea este un sfânt îndrăgit de această ţară, care aici a găsit ospitalitate de atâtea ori în timpul călătoriilor sale misionare. Vorbesc despre sfântul Francisc Xaveriu, primit în această ţară în multe ocazii, ultima la 21 iulie 1552.
De la el ne-a rămas o scrisoare foarte frumoasă adresată sfântului Ignațiu şi primilor însoțitori, în care manifestă dorința sa de a merge în toate universitățile din timpul său ca să „strige peste tot ca un nebun şi să-i zguduie pe cei care au mai multă știință decât caritate”, pentru ca să se simtă determinați să devină misionari din iubire faţă de fraţi, „spunând din adâncul inimii lor: «Doamne, iată-mă; ce vrei ca eu să fac?»” (Scrisoare de la Chochín, ianuarie 1544).
Am putea şi noi să ne însușim aceste cuvinte, după exemplul său şi al Mariei: „Doamne, iată-mă; ce vrei ca eu să fac?”, pentru ca să ne însoțească nu numai în aceste zile, ci întotdeauna, ca angajare constantă de a asculta şi de a răspunde prompt la invitaţiile la iubire şi la dreptate, care continuă şi astăzi să vină la noi de la caritatea infinită a lui Dumnezeu.
Franciscus
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu