Întâlnirea cu Isus ne cheamă să trăim două atitudini fundamentale, care ne permit să devenim discipolii săi. Prima atitudine: a asculta Cuvântul; a doua: a trăi Cuvântul. Mai întâi a asculta, pentru că totul se naște din ascultare, din deschiderea spre El, din primirea darului prețios al prieteniei sale. Dar după aceea este important a trăi Cuvântul primit, pentru a nu fi ascultători zadarnici care se înșeală pe ei înșiși (cf. Iac 1,22); pentru a nu risca numai să ascultăm cu urechile fără ca sămânța Cuvântului să coboare în inimă şi să schimbe modul nostru de a gândi, de a simți, de a acționa, şi acest lucru nu este bun. Cuvântul care ne este dăruit şi pe care îl ascultăm cere să devină viaţă, să transforme viaţa, să se întrupeze în viaţa noastră.

Aceste două atitudini esențiale: a asculta Cuvântul şi a trăi Cuvântul, putem să le contemplăm în Evanghelia care tocmai a fost proclamată.

Înainte de toate, a asculta Cuvântul. Evanghelistul relatează că multă lume mergea la Isus şi „mulțimea îl îmbulzea pe Isus, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu” (Lc 5,1). Îl caută pe El, le este foame şi sete de Cuvântul Domnului şi îl simt răsunând în cuvintele lui Isus. Așadar, această scenă, care se repetă de atâtea ori în Evanghelie, ne spune că inima omului este mereu în căutarea unui adevăr capabil să îndestuleze şi să sature dorința sa de fericire; că nu putem să ne mulțumim numai cu cuvintele umane, cu criteriile din această lume, cu judecățile pământești; avem nevoie mereu de o lumină care să vină de sus ca să lumineze pașii noştri, de o apă vie care să poată adăpa deșerturile sufletului, de o mângâiere care să nu dezamăgească pentru că provine din cer şi nu din lucrurile efemere de aici de pe pământ. În mijlocul asurzirii şi al vanităţii cuvintelor umane, fraților şi surorilor, este nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu, singurul care este busolă pentru drumul nostru, singurul care printre atâtea răni şi rătăciri este în măsură să ne conducă din nou la semnificaţia autentică a vieţii.

Fraților şi surorilor, să nu uităm asta: prima misiune a discipolului – noi toţi suntem discipoli! – nu este aceea de a îmbrăca haina unei religiozităţi perfecte în exterior, de a face lucruri extraordinare sau de a se angaja în activități grandioase. Nu. Prima misiune, primul pas, constă, în schimb, în a ști să ne punem în ascultarea unicului Cuvânt care mântuiește, cel al lui Isus, aşa cum putem vedea în episodul evanghelic, atunci când Învățătorul urcă în barca lui Petru pentru a se distanța un pic de mal şi astfel să predice mai bine oamenilor (cf. Lc 5,3). Viaţa noastră de credinţă începe atunci când cu umilinţă îl primim pe Isus în barca existenței noastre, îi facem spațiu, ne punem în ascultarea Cuvântului său şi ne lăsăm interogați, zdruncinaţi şi schimbați de el.

În acelaşi timp, fraților şi surorilor, Cuvântul Domnului cere să se întrupeze concret în noi: de aceea suntem chemaţi să trăim Cuvântul. Numai a repeta Cuvântul, fără a-l trăi, ne face să devenim ca niște papagali: da, îl spun, dar nu se înţelege, nu se trăieşte. De fapt, după ce a terminat de predicat mulțimilor din barcă, Isus se adresează lui Petru şi-l îndeamnă să riște bazându-se pe acel Cuvânt: „Înaintează în larg şi aruncaţi-vă năvoadele pentru pescuit!” (v. 4). Cuvântul Domnului nu poate să rămână o frumoasă idee abstractă sau să provoace numai emoția de un moment; el ne cere să schimbăm privirea noastră, să ne lăsăm transformată inima după imaginea inimii lui Cristos; Cuvântul ne cheamă să aruncăm cu curaj năvoadele Evangheliei în mijlocul mării lumii, „riscând”, e adevărat, riscând să trăim iubirea pe care El ne-a învățat-o şi a trăit-o cel dintâi. Şi nouă, fraților şi surorilor, Domnul, cu forţa arzătoare a Cuvântului său, ne cere să înaintăm în larg, să ne dezlipim de malurile stătute ale obişnuinţelor rele, ale fricilor şi ale mediocrităţilor, pentru a îndrăzni o viaţă nouă. Mediocritatea îi place diavolului! Pentru că intră în noi şi ne ruinează.

Desigur, obstacolele şi scuzele pentru a spune nu niciodată nu lipsesc; dar să privim iarăși la atitudinea lui Petru: venea dintr-o noapte dificilă, în care nu a pescuit nimic, era supărat, era obosit, era dezamăgit; şi totuşi, în loc să rămână paralizat în acel gol şi blocat de propriul eșec, spune: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am chinuit, dar nu am prins nimic. Însă la cuvântul tău, voi arunca năvoadele” (v. 5). La cuvântul tău, voi arunca năvoadele. Şi atunci se întâmplă nemaiauzitul, miracolul unei bărci care se umple cu pești până aproape să se scufunde (cf. v. 7).

Fraților şi surorilor, în faţa multelor îndatoriri din viaţa noastră zilnică; în faţa chemării, pe care toţi o simţim, de a construi o societate mai dreaptă, de a merge înainte pe calea păcii şi a dialogului – acea cale care aici în Indonezia a fost trasată de mult timp –, putem să ne simţim uneori nepotriviți, să simţim povara acestei angajări care nu aduce mereu roadele sperate sau a greșelilor noastre care par să oprească drumul. Dar cu aceeaşi umilinţă şi aceeaşi credinţă a lui Petru, şi nouă ni se cere să nu rămânem prizonieri ai eșecurilor noastre. Acesta este un lucru foarte urât, pentru că eșecurile ne iau şi noi putem deveni prizonieri ai eșecurilor. Nu, vă rog: să nu rămânem prizonieri ai eșecurilor noastre; în loc să rămânem cu privirea îndreptată spre năvoadele noastre goale, să privim la Isus şi să avem încredere în El. Nu privi năvoadele tale goale, priveşte-l pe Isus, priveşte-l pe Isus! El te va face să mergi, El te va face să mergi bine, încrede-te în Isus! Putem risca mereu să înaintăm în larg şi să aruncăm din nou năvoadele, chiar şi atunci când am trecut prin noaptea eșecului, prin timpul dezamăgirii în care nu am prins nimic. Acum voi face un mic moment de tăcere şi fiecare dintre voi să se gândească la propriile eșecuri. [Pauză] Şi privind aceste eșecuri, să riscăm, să mergem înainte cu curajul Cuvântului lui Dumnezeu.

Sfânta Tereza de Calcutta, a cărei comemorare o celebrăm astăzi şi care în mod neobosit s-a îngrijit de cei mai săraci şi s-a făcut promotoare de pace şi de dialog, spunea: „Când nu avem nimic de dat, să-i dăm acel nimic. Şi aminteşte: chiar dacă n-ar trebui să culegi nimic, nu înceta niciodată să semeni”. Frate şi soră, nu înceta niciodată să semeni, pentru că asta este viaţă.

Asta, fraților şi surorilor, aş vrea să vă spun şi vouă, acestei naţiuni, acestui arhipelag minunat şi variat: nu încetați să înaintaţi în larg, nu încetați să aruncați năvoadele, nu încetați să visați, nu încetați să visați şi să construiți o civilizație a păcii! Îndrăzniți mereu visul fraternității, care este o adevărată comoară printre voi. La Cuvântul Domnului vă încurajez să semănați iubire, să parcurgeți încrezători drumul dialogului, să practicaţi bunătatea şi gentilețea voastră cu zâmbetul tipic care vă distinge. V-au spus că voi sunteți un popor zâmbitor? Nu pierdeți zâmbetul, vă rog, şi mergeți înainte! Şi fiți constructori de pace. Fiți constructori de speranţă!

Aceasta este dorința exprimată recent de episcopii din ţară şi este urarea pe care şi eu aş vrea s-o adresez întregului popor indonezian: a merge împreună pentru binele societății şi al Bisericii! Fiți constructori de speranţă. Ascultați bine: fiți constructori de speranţă! Acea speranţă a Evangheliei care nu înşeală (cf. Rom 5,5), nu înșeală niciodată, şi care ne deschide la bucuria fără sfârşit. Multe mulțumiri.

______________________________________

Mulțumire la sfârşitul Liturghiei

Mulţumesc cardinalului Ignatius, precum şi președintelui Conferinței Episcopale şi celorlalți păstori ai Bisericii din Indonezia, care împreună cu preoţii şi cu diaconii slujesc poporul sfânt al lui Dumnezeu în această mare ţară. Mulţumesc călugărițelor, călugărilor şi tuturor voluntarilor; şi cu mult afect bătrânilor, bolnavilor şi celor suferinzi care au oferit rugăciunile lor. Mulţumesc!

Vizita mea în mijlocul vostru se îndreaptă spre sfârşit şi vreau să exprim recunoștința mea bucuroasă pentru primirea deosebită care mi-a fost rezervată. O reînnoiesc domnului preşedinte al Republicii, care astăzi era prezent aici, celorlalte autorități civile şi forțelor de ordine, şi o extind la întregul popor indonezian.

Se spune în cartea Faptele Apostolilor că în ziua de Rusalii a fost la Ierusalim o mare zarvă. Şi toţi făceau zarvă pentru a predica Evanghelia. Vă recomand, iubiți fraţi şi surori, faceţi zarvă! Faceţi zarvă!

Domnul să vă binecuvânteze. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu