În ultimele ore ale vieţii sale, Isus se roagă. În momentul dureros al despărţirii de discipolii săi şi de această lume, Isus se roagă pentru prietenii săi. În timp ce în inima sa şi în trupul său poartă tot păcatul lumii, Isus continuă să ne iubească şi se roagă pentru noi. De la rugăciunea lui […]

În ultimele ore ale vieţii sale, Isus se roagă. În momentul dureros al despărţirii de discipolii săi şi de această lume, Isus se roagă pentru prietenii săi. În timp ce în inima sa şi în trupul său poartă tot păcatul lumii, Isus continuă să ne iubească şi se roagă pentru noi. De la rugăciunea lui Isus învățăm şi noi să trecem prin momentele dramatice şi dureroase ale vieţii. Să ne oprim îndeosebi asupra unui verb cu care Isus îl roagă pe Tatăl: a păstra. Iubiți fraţi şi surori, în timp ce ţara voastră iubită, Myanmar, este marcată de violență, de conflict, de represiune, ne întrebăm: ce suntem chemaţi să păstrăm?

În primul rând a păstra credinţa. Trebuie să păstrăm credinţa pentru a nu doborâți de durere şi a nu ne precipita în resemnarea celui care nu mai vede o cale de ieșire. De fapt, înainte de cuvinte, Evanghelia ne face să contemplăm o atitudine a lui Isus: evanghelistul spune că se ruga „cu ochii ridicați spre cer” (In 17,1). Sunt orele finale ale vieţii sale, simte povara angoasei datorită pătimirii care se apropie, simte întunericul nopții care urmează să se abată asupra Sa, se simte trădat şi abandonat; însă chiar în acel moment, şi în acel moment, Isus ridică ochii spre cer. Ridică privirea spre Dumnezeu. Nu coboară capul în faţa răului, nu se lasă strivit de durere, nu se lasă abătut în amărăciunea celui care este înfrânt şi dezamăgit, ci priveşte în sus. Recomandase asta şi discipolilor săi: când Ierusalimul va fi invadat de armate şi popoarele vor fi în neliniște şi vor fugi şi va fi frică şi devastare, chiar atunci „ridicați-vă capul pentru că se apropie eliberarea voastră” (Lc 21,28). A păstra credinţa înseamnă a ține privire sus spre cer în timp ce pe pământ se luptă şi se varsă sânge nevinovat. Înseamnă a nu ceda în faţa logicii urii şi a răzbunării, ci a rămâne cu privirea îndreptată spre acel Dumnezeu al iubirii care ne cheamă să fim fraţi între noi.

Rugăciunea ne deschide la încrederea în Dumnezeu şi în momentele dificile, ne ajută să sperăm împotriva tuturor evidenţelor, ne susține în bătălia zilnică. Nu este o fugă, un mod pentru a scăpa de probleme. Dimpotrivă, este singura armă pe care o avem pentru a păstra iubirea şi speranţa în mijlocul atâtor arme care seamănă moarte. Nu este ușor a ridica privirea atunci când suntem în durere, însă credinţa ne ajută să învingem ispita de a ne lăsa abătuţi! Poate că am vrea să protestăm, să strigăm suferința noastră şi la Dumnezeu: nu trebuie să ne fie frică, şi aceasta este rugăciune. Spunea o bătrână nepoților săi: „Şi supărarea pe Dumnezeu poate să fie o rugăciune”; înțelepciunea celor drepți şi a celor simpli, care știu să-şi ridice ochii în momentele dificile… În anumite momente, este o rugăciune pe care Dumnezeu o primeşte mai mult decât pe celelalte pentru că se naște dintr-o inimă rănită şi Domnul ascultă mereu strigătul poporului său şi șterge lacrimile sale. Iubiți fraţi şi surori, nu încetați să priviți în sus. Păstrați credinţa!

Un al doilea aspect al păstrării: a păstra unitatea. Isus îl roagă pe Tatăl pentru ca să-i păstreze pe ai săi în unitate. Pentru ca să fie „una” (In 17,21), o singură familie în care domnesc iubirea şi fraternitatea. El cunoștea inima discipolilor săi; uneori i-a văzut discutând despre cine trebuia să fie cel mai mare, cine trebuia să comande. Această este o boală morală: dezbinarea. O experimentăm în inima noastră, pentru că adesea suntem dezbinaţi şi în noi înșine; o experimentăm în familii, în comunităţi, între popoare, chiar în Biserică. Sunt multe păcatele împotriva unității: invidiile, geloziile, căutarea de interese personale în locul binelui tuturor, judecățile împotriva altora. Şi aceste mici conflicte care există între noi se reflectă după aceea în marile conflicte, ca acela pe care-l trăieşte în aceste zile ţara voastră. Când interesele de parte, setea de profit şi de putere izbândesc, izbucnesc mereu ciocniri şi dezbinări. Ultima recomandare pe care o face Isus înainte de Paștele său este unitatea. Pentru că dezbinarea vine de la diavol care este dezbinătorul, marele mincinos care dezbină mereu.

Suntem chemaţi să păstrăm unitatea, să luăm în serios această rugăciune din inimă a lui Isus către Tatăl: a fi una, a forma o familie, a avea curajul de a trăi legături de prietenie, de iubire, de fraternitate. Câtă nevoie este de fraternitate, mai ales astăzi! Știu că unele situaţii politice şi sociale sunt mai mari decât voi, însă angajarea pentru pace şi fraternitate se naște mereu de jos: fiecare, în mica sa lume, poate face partea sa. Fiecare se poate angaja să fie, în mica sa lume, un constructor de fraternitate, să fie semănător de fraternitate, să lucreze pentru a reconstrui ceea ce s-a rupt în loc să alimenteze violenţa. Suntem chemaţi să facem asta, şi ca Biserică: să promovăm dialogul, respectul faţă de celălalt, păzirea fratelui, comuniunea! Şi să nu lăsăm să intre în Biserică logica partidelor, care dezbină, care pune în centru pe fiecare dintre noi, rebutându-i pe ceilalți. Asta distruge familia, distruge Biserica, distruge societatea, ne distruge pe noi înșine.

În sfârşit, al treilea lucru, a păstra adevărul. Isus îi cere Tatălui să-i consacre în adevăr pe discipolii săi, care sunt trimiși în lume ca să continue misiunea sa. A păstra adevărul nu înseamnă a apăra niște idei, a deveni paznici ai unui sistem de doctrine şi de dogme, ci a rămâne legați de Cristos şi a fi consacrați Evangheliei sale. Adevărul, în limbajul apostolului Ioan, este Cristos însuși, revelare a iubirii Tatălui. Isus se roagă pentru ca, trăind în lume, discipolii să nu urmeze criteriile din această lume. Să nu se lase fascinați de idoli, ci să păstreze prietenia cu El; să nu aplece Evanghelia în faţa logicilor umane şi lumești, ci să păstreze integru mesajul său. A păstra adevărul înseamnă a fi profeți în toate situațiile vieţii, adică a fi consacrați Evangheliei şi a deveni martori ai ei şi atunci când asta costă prețul de a merge împotriva curentului. Uneori, noi creştinii căutăm compromisul, însă Evanghelia ne cere să fim în adevăr şi pentru adevăr, dăruind viaţa pentru alţii. Şi unde este război, violență, ură, a fi fideli Evangheliei şi artizani ai păcii înseamnă a ne angaja, şi prin alegerile sociale şi politice, riscând viaţa. Numai aşa se pot schimba lucrurile. Domnul nu are nevoie de oameni lâncezi: ne vrea consacrați în adevărul şi în frumusețea Evangheliei, pentru ca să putem mărturisi bucuria Împărăției lui Dumnezeu şi în noaptea întunecată a durerii şi când răul pare mai puternic.

Preaiubiţi fraţi şi surori, astăzi vreau să duc pe altarul Domnului suferinţele poporului vostru şi să mă rog cu voi pentru ca Dumnezeu să convertească inimile tuturor la pace. Rugăciunea lui Isus să ne ajute să păstrăm credinţa şi în momentele dificile, să fim constructori de unitate, să riscăm viaţa pentru adevărul Evangheliei. Vă rog să nu pierdeți speranţa: Isus îl roagă pe Tatăl şi astăzi, îi arată Tatălui, în rugăciunea sa, rănile cu care a plătit mântuirea noastră; cu această rugăciune Isus se roagă şi mijlocește pentru noi toţi, pentru ca să ne păzească de cel rău şi să ne elibereze de puterea răului.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu