În prima lectură am ascultat această invitaţie: „Bine este să aştepţi în tăcere mântuirea Domnului” (Lam 3,26). Această atitudine nu este un punct de plecare, ci un punct de sosire. De fapt autorul ajunge la ea la sfârşitul unui parcurs, un parcurs accidentat, care l-a făcut să se maturizeze. El ajunge să înțeleagă frumusețea încrederii […]

În prima lectură am ascultat această invitaţie: „Bine este să aştepţi în tăcere mântuirea Domnului” (Lam 3,26). Această atitudine nu este un punct de plecare, ci un punct de sosire. De fapt autorul ajunge la ea la sfârşitul unui parcurs, un parcurs accidentat, care l-a făcut să se maturizeze. El ajunge să înțeleagă frumusețea încrederii în Domnul, care respectă mereu promisiunile sale. Dar încrederea în Dumnezeu nu se naște dintr-un entuziasm momentan, nu este o emoție şi  nici nu este numai un sentiment. Dimpotrivă, vine din experienţă şi se maturizează în răbdare, aşa cum i se întâmplă lui Iob, care trece de la o cunoaștere a lui Dumnezeu „din auzite” la o cunoaștere vie, experimentală. Şi pentru ca să se întâmple asta, este necesară o lungă transformare interioară care, prin cuptorul suferinței, duce la știința de a aștepta în tăcere, adică în răbdare încrezătoare, cu suflet blând. Această răbdare nu este resemnare, pentru că este alimentată de așteptarea Domnului, a cărui venire este sigură şi nu dezamăgește.

Iubiți fraţi şi surori, cât de important este să învățăm arta de a-l aștepta pe Domnul! A-l aștepta cu docilitate, încredere, alungând fantome, fanatisme şi zgomote; păstrând, mai ales în perioadele de încercare, o tăcere încărcată de speranţă. Aşa ne pregătim pentru ultima şi cea mai mare încercare a vieţii, moartea. Însă mai înainte sunt încercările momentului, este crucea pe care o avem acum şi pentru care îi cerem Domnului harul de a ști să aşteptăm acolo, chiar acolo, mântuirea care vine.

Fiecare dintre noi are nevoie să se maturizeze în asta. În faţa dificultăților şi a problemelor vieţii este greu să avem răbdare şi să rămânem senini. Se strecoară supărarea şi adesea vine descurajarea. Astfel se poate întâmpla să fim puternic ispitiți de pesimism şi de resemnare, de a vedea totul negru, de a ne obișnui cu tonuri descurajate şi plângăcioase, asemenea acelora ale autorului sacru care la început spune: „A pierit puterea mea, speranţa mea nu mai este în Domnul” (v. 18). În încercare nici măcar amintirile frumoase din trecut nu reușesc să consoleze, pentru că suferința face ca mintea să se oprească asupra momentelor dificile. Şi asta măreşte amărăciunea, mare că viaţa este un lanț continuu de nenorociri, aşa cum admite tot autorul: „Aminteşte-ți de suferința şi de amărăciunea mea, de venin şi de pelin” (v. 19).

Însă, în acest moment Domnul imprimă o cotitură, chiar în momentul în care, deşi continuând să dialogheze cu El, pare că ajunge la capăt. În abis, în angoasa nonsensului, Dumnezeu se apropie pentru a salva, în acel moment. Şi când amărăciunea ajunge la culme, dintr-o dată reînflorește speranţa. Este urât a ajunge la bătrânețe cu inima amară, cu inima dezamăgită, cu inima critică a lucrurilor noi, este foarte dur. „Aceasta îmi revine în inimă – spune cel care se roagă în Cartea Lamentaţiunilor –, de aceea aştept” (v. 21). A relua speranţă în momentul amărăciunii. În miezul durerii, cel care stă strâns de Domnul vede că El desface suferința, o deschide, o transformă într-o ușă prin care intră speranţa. Este o experienţă pascală, o trecere dureroasă care deschide la viaţă, un soi de travaliu spiritual care în întuneric ne face să ne naștem din nou.

Această cotitură nu are loc pentru că problemele au dispărut, nu, ci pentru că criza a devenit o ocazie misterioasă de purificare interioară. De fapt, prosperitatea cere adesea orbi, superficiali, orgolioşi. Acesta este drumul la care ne duce prosperitatea. În schimb trecerea prin încercare, dacă este trăită la căldura credinţei, în pofida durităţii sale şi a lacrimilor face în aşa fel încât noi să renaştem şi ne simţim diferiți faţă de trecut. Un părinte al Bisericii a scris că „nimic mai mult decât suferința nu induce la descoperirea lucrurilor noi” (Sf. Grigore din Nazianz, Ep. 34). Încercarea reînnoieşte, pentru că face să cadă multe coji şi învaţă să privim mai departe, dincolo de întuneric, să atingem cu mâna că Domnul salvează cu adevărat şi că are puterea de a transforma totul, chiar şi moartea. El ne lasă să traversăm impasuri nu pentru a ne abandona, ci pentru a ne însoți. Da, pentru că Dumnezeu însoţeşte, mai ales în durere, aşa cum un tată îl crește bine pe fiul său stând aproape de el în dificultăți fără a-i lua locul. Şi înainte ca pe faţa noastră să vină plânsul, emoția deja a înroşit ochii lui Dumnezeu Tatăl. El plânge mai întâi, îmi permit să spun. Durerea rămâne un mister, dar în acest mister putem descoperi în mod nou paternitatea lui Dumnezeu care ne vizitează în încercare şi să ajungem să spunem, cu autorul Lamentaţiunilor: „Domnul este bun cu cel care speră în El, cu sufletul care îl caută” (v. 25).

Astăzi, în faţa misterului morții răscumpărate, să cerem harul de a privi cu ochi diferiți adversitățile. Să cerem forţa de a ști să locuim în ele în tăcerea blândă şi încrezătoare care aşteaptă mântuirea Domnului, fără să ne plângem, fără a bombăni, fără a ne lăsa întristați. Ceea ce pare o pedeapsă, se va revela un har, o nouă demonstrație a iubirii lui Dumnezeu pentru noi. A ști să aşteptăm în tăcere – fără vorbării, în tăcere – mântuirea Domnului este o artă, pe calea sfințeniei. S-o cultivăm. Este prețioasă în timpul pe care-l trăim: acum mai mult ca oricând nu foloseşte să strigăm, să provocăm zgomote, să ne amărâm; este nevoie ca fiecare dintre noi să mărturisească prin viaţă credinţa, care este așteptare docilă şi nădăjduitoare. Creștinul nu diminuează gravitatea suferinței, nu, ci înalță privirea spre Domnul şi sub loviturile încercării se încrede în El şi se roagă: se roagă pentru cel care suferă. Ține ochii îndreptați spre cer, dar are mâinile îndreptate mereu spre pământ, pentru a-l sluji concret pe aproapele. Chiar şi în momentul tristeţii, al întunericului, slujirea.

Cu acest spirit, să ne rugăm pentru cardinalii şi episcopii care ne-au părăsit în anul trecut. Unii dintre ei au murit din cauza lui Covid-19, în situaţii dificile care au agravat suferința. Fie ca aceşti fraţi ai noştri să poată gusta acum bucuria invitației evanghelice, aceea pe care Domnul o adresează slujitorilor săi credincioşi: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia care a fost pregătită pentru voi de la întemeierea lumii!” (Mt 25,34).

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu