Îmi vine în minte o scriere, la poarta unui cimitir mic, în nord: „Tu care treci, gândeşte-te la pașii tăi şi dintre pașii tăi gândeşte-te la ultimul pas”. Tu care treci. Viaţa este un drum, noi toţi suntem pe cale. Noi toţi, dacă vrem să facem ceva în viaţă, suntem pe cale. Care nu este […]

Îmi vine în minte o scriere, la poarta unui cimitir mic, în nord: „Tu care treci, gândeşte-te la pașii tăi şi dintre pașii tăi gândeşte-te la ultimul pas”.

Tu care treci. Viaţa este un drum, noi toţi suntem pe cale. Noi toţi, dacă vrem să facem ceva în viaţă, suntem pe cale. Care nu este plimbare, nici labirint, nu, este drum. Pe drum, noi trecem prin faţa atâtor fapte istorice, prin faţa atâtor situaţii dificile. Precum şi prin faţa cimitirelor. Sfatul acestui cimitir este: „Tu care treci, gândeşte-te la pașii tăi şi dintre pașii tăi gândeşte-te la ultimul pas”. Toţi vom avea un ultim pas. Cineva poate să-mi spună: „Părinte, nu fiți aşa de plângăreţ, nu fiți tragic”. Dar este adevărul. Important este ca acel ultim pas să ne găsească pe cale, nu umblând la plimbare; pe drumul vieţii şi nu într-un labirint fără sfârşit. A fi pe cale pentru ca ultimul pas să ne găsească mergând. Acesta este primul gând pe care aş vrea să-l spun şi care îmi vine din inimă.

Al doilea gând, sunt mormintele. Aceşti oameni – oameni buni – au murit în război, au murit pentru că au fost chemaţi să apere patria, să apere valori, să apere idealuri şi, de atâtea alte ori, să apere situaţii politice triste şi lamentabile. Şi sunt victimele, victimele războiului, are mănâncă fiii patriei. Şi mă gândesc la Anzio, la Redipuglia; mă gândesc la Piave în ’14 – atâția au rămas acolo –; mă gândesc la plaja din Normandia: patruzeci de mii, în acea debarcare! Dar nu cotează, cădeau…

M-am oprit în faţa unui mormânt, acolo: „Inconnu. Mort pour la France. 1944”. Nici măcar numele. În inima lui Dumnezeu este numele nostru al tuturor, însă aceasta este tragedia războiului. Sunt sigur că toţi aceştia care au mers în bunăvoință, chemaţi de patrie pentru a o apăra, sunt cu Domnul. Dar noi, care suntem pe cale, luptăm suficient pentru ca să nu existe războaiele? Pentru ca să nu existe economiile țărilor fortificate de industria armelor? Astăzi predica ar trebui să fie privirea la morminte: „Mort pentru Franţa”; unele au numele, alte câteva nu au numele. Dar aceste morminte sunt un mesaj de pace: „Opriți-vă, fraţi şi surori, opriți-vă! Opriți-vă, fabricanţi de arme, opriți-vă!”.

Aceste două gânduri vi le las. „Tu care treci, gândeşte-te la pașii tăi şi dintre pașii tăi gândeşte-te la ultimul pas”: să fie în pace, în pacea inimii, în pace totul. Al doilea gând: aceste morminte care vorbesc, strigă, strigă din ele însele, strigă: „Pace!”.

Fie ca Domnul să ne ajute să semănăm şi să păstrăm în inima noastră aceste două gânduri.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu