„Bucură-te, o, plină de har” (Lc 1,28). Cu acest salut, în casa umilă din Nazaret, îngerul îi dezvăluie Mariei misterul Inimii sale neprihănite, încă de la zămislire „imună de orice pată a păcatului strămoșesc” (Fericitul Pius al IX-lea, Constituția apostolică Ineffabilis Deus, 8 decembrie 1854). În atâtea moduri, de-a lungul secolelor, prin cuvinte şi imagini, creştinii au încercat să reprezinte acest dar, subliniindu-i harul şi dulceața în trăsăturile celei „Binecuvântate între toate femeile” (cf. Lc 1,42), prin trăsăturile somatice şi categoriile din cele mai diferite etnii şi culturi.

Şi de fapt Născătoarea lui Dumnezeu – aşa cum a afirmat sfântul Paul al VI-lea – ne arată „ceea ce avem toţi în adâncul inimii: imaginea autentică a umanității […] nevinovate, sfinte, […] pentru că ființa sa este în întregime armonie, candoare, simplitate – aşa este Maria: în întregime armonie, candoare, simplitate –; este în întregime transparență, gentilețe, perfecțiune; este în întregime frumusețe” (Omilie în solemnitatea Neprihănitei).

Așadar să ne oprim un moment pentru a o contempla, această frumusețe, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, în trei aspecte ale vieţii Mariei care ne-o fac apropiată şi familială. Şi care sunt aceste trei aspecte? Maria fiică, Maria soție şi Maria mamă.

Înainte de toate privim la Neprihănita ca fiică. Textele sacre nu vorbesc despre copilăria ei. În schimb, Evanghelia ne-o prezintă, la intrarea sa pe scena istoriei, ca o tânără fată bogată în credinţă, umilă şi simplă. Este „fecioara” (cf. Lc 1,27), în a cărei privire se reflectă iubirea Tatălui şi în a cărei Inimă curată gratuitatea şi recunoștința sunt culoarea şi parfumul sfințeniei. Aici Sfânta Fecioară Maria ne apare frumoasă ca o floare crescută neobservată şi în sfârşit gata să îmbobocească în dăruirea de sine. Pentru că viaţa Mariei este o continuă dăruire de sine.

Ceea ce ne duce la a doua dimensiune a frumuseții sale: cea de soție, adică a celei pe care Dumnezeu a ales-o ca însoțitoare pentru proiectul său de mântuire (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Lumen gentium, 61). Asta o spune Conciliul: Dumnezeu a ales-o pe Maria, a ales o femeie ca însoțitoare pentru proiectul său de mântuire. Nu există mântuire fără femeie pentru că şi Biserica este femeie. Şi ea răspunde „da” spunând: „Iată slujitoarea Domnului” (Lc 1,38). „Slujitoare” nu în sensul de „aservită” şi „umilită”, ci de persoană „de încredere”, „stimată”, căreia Domnul îi încredinţează comorile cele mai dragi şi misiunile cele mai importante. Așadar, frumusețea sa poliedrică precum aceea a unui diamant, revelează o faţă nouă: cea a fidelității, a lealităţii şi a grijii care caracterizează iubirea reciprocă a soților. Exact cum înțelegea sfântul Ioan Paul al II-lea, când scria că Neprihănita „a acceptat alegerea ca Mamă a Fiului lui Dumnezeu, condusă de iubirea matrimonială, care «consacră» total lui Dumnezeu o persoană umană” (Scrisoarea enciclică Redemptoris Mater, 39).

Şi ajungem astfel la a treia dimensiune a frumuseții. Care este această a treia dimensiune a frumuseții Mariei? Cea de mamă. Este modul cel mai obișnuit în care o reprezentăm: având în brațe pe Pruncul Isus, sau în iesle, aplecată asupra Fiului lui Dumnezeu care zace în iesle (cf. Lc 2,7). Mereu prezentă alături de Fiul său în toate circumstanțele vieţii: aproape în îngrijire şi ascunsă în umilinţă; ca la Cana, unde mijlocește pentru soți (cf. In 2,3-5), sau la Cafarnaum, unde este lăudată pentru ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu (cf. Lc 11,27-28) sau în sfârşit la picioarele crucii – mama unui condamnat –, unde însuși Isus ne-o încredinţează ca mamă (cf. In 19,25-27). Aici Neprihănita este frumoasă în rodnicia sa, adică în faptul de a ști să moară pentru a da viaţa, în faptul de a se uita pe ea însăși pentru a se îngriji de cel care, mic şi lipsit de apărare, se apropie de ea.

Toate acestea sunt închise în Inima curată a Mariei, liberă de păcat, docilă faţă de acțiunea Duhului Sfânt (cf. Sf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris Mater, 13), gata să-i presteze lui Dumnezeu, din iubire, „supunerea deplină a intelectului şi a voinţei” (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția dogmatică Dei Verbum, 5; cf. Conciliul I din Vatican, Constituția dogmatică Dei Filius, 3).

Însă riscul ar fi să credem că este vorba de o frumusețe îndepărtată, o frumusețe prea înaltă, la care nu se poate ajunge. Nu este aşa. De fapt şi noi o primim în dar, la Botez, când suntem eliberați de păcat şi făcuți fii ai lui Dumnezeu. Şi cu ea ne este încredinţată chemarea de a o cultiva, ca şi Fecioara, cu iubire filială, matrimonială şi maternă, recunoscători în a primi şi generoși în a dărui, bărbați şi femei ai lui „mulţumesc” şi ai lui „da”, spuse cu cuvintele, dar mai ales cu viaţa – este frumos a găsi bărbați şi femei care cu viaţa spun „mulţumesc” şi spun „da” –; gata să facem loc Domnului în proiectele noastre şi să primim cu duioșie maternă pe toţi fraţii şi surorile pe care-i întâlnim pe drumul nostru. Așadar Neprihănita nu este un mit, o doctrină abstractă sau un ideal imposibil: este propunerea unui proiect frumos şi concret, modelul pe deplin realizat al umanității noastre, prin care, prin harul lui Dumnezeu, toţi putem contribui să schimbăm în mai bine lumea noastră.

Vedem din păcate, în jurul nostru, cum pretenția primului păcat, de a voi să fim „ca Dumnezeu” (cf. Gen 3,1-6), continuă să rănească omenirea, şi cum această prezumție de autosuficienţă nu generează nici iubire, nici fericire. De fapt cel care exaltă drept cucerire refuzarea oricărei legături stabile şi durabile nu dăruiește libertate. Cel care elimină respectul faţă de tata şi faţă de mama, cel care nu vrea copii, cel care-i consideră pe ceilalți ca un obiect sau ca un deranj, cel care consideră împărtăşirea o pierdere şi solidaritatea o sărăcire, nu răspândește bucurie nici viitor. La ce folosesc banii din bancă, comodităţile în apartamente, „contactele” prefăcute din lumea virtuală, dacă după aceea inimile rămân reci, goale, închise? La ce folosesc nivelurile înalte de creștere financiară din țările privilegiate, dacă după aceea jumătate din lume moare de foame şi de război, iar ceilalți rămân să privească indiferenți? La ce foloseşte a călători prin toată planeta, dacă după aceea fiecare întâlnire se reduce la emoția de un moment, la o fotografie de care nimeni nu-şi va mai aminti în răstimp de câteva zile sau de câteva luni?

Fraților şi surorilor, astăzi noi privim la Maria Neprihănită şi îi cerem ca Inima sa plină de iubire să ne cucerească, să ne convertească şi să facă din noi o comunitate în care filiația, căsătoria şi maternitatea să fie regulă şi criteriu de viaţă: în care familiile se reunesc, soţii împărtășesc orice lucru, tații şi mamele sunt prezenți în carne şi oase aproape de copiii lor şi copiii se îngrijesc de părinți. Aceasta este frumusețea despre care ne vorbește Neprihănita, aceasta este „frumusețea care salvează lumea” şi în faţa căreia vrem să răspundem şi noi Domnului, ca şi Maria: „Iată-mă […], fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38).

Celebrăm această Euharistie împreună cu noii cardinali. Sunt fraţi cărora le-am cerut să mă asiste în slujirea pastorală a Bisericii universale. Vin din atâtea părţi ale lumii, purtători ai unei singure înțelepciuni cu multe fețe, pentru a contribui la creșterea şi la răspândirea Împărăției lui Dumnezeu. Să-i încredințăm în mod deosebit mijlocirii Mamei Mântuitorului.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu