Stadionul „Regele Baudouin” (Bruxelles), duminică, 29 septembrie 2024 

„Oricine scandalizează pe unul dintre aceştia mai mici care cred în mine, ar fi mai bine pentru el dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară trasă de măgar şi ar fi aruncat în mare” (Mc 9,42). Cu aceste cuvinte adresate discipolilor, Isus avertizează cu privire la pericolul de a scandaliza, adică de a împiedica drumul şi a răni viaţa „celor mici”. Este un avertisment puternic, un avertisment sever, asupra căruia trebuie să ne oprim pentru a reflecta. Aş vrea să fac asta cu voi, în lumina şi a celorlalte texte sacre, prin trei cuvinte-cheie: deschidere, comuniune şi mărturie.

La început deschiderea. Ne vorbesc despre asta prima lectură şi Evanghelia, arătându-ne acțiunea liberă a Duhului Sfânt care, în relatarea exodului, umple cu darul său de profeție nu numai pe bătrânii care au mers cu Moise la cortul întâlnirii, ci şi doi bărbați care au rămas în tabără.

Asta ne face să ne gândim, pentru că, dacă într-un prim moment era scandaloasă absenţa lor în grupul celor aleşi, după darul Duhului este scandalos a le interzice să exercite misiunea pe care, cu toate acestea, au primit-o. Înţelege bine asta Moise, om umil şi înțelept, care cu minte şi inimă deschise spune: „De-ar fi tot poporul Domnului profeţi! Şi de-ar pune Domnul duhul său peste ei!” (Num 11,29). Foarte frumos auspiciu!

Sunt cuvinte înțelepte, care sunt preludiu la ceea ce Isus afirmă în Evanghelie (cf. Mc 9,38-43.45.47-48). Aici scena se desfășoară la Cafarnaum, iar discipolii ar vrea la rândul lor să împiedice un om să alunge diavolii în numele Învățătorului, pentru că – afirmă ei – „nu ne urmează” (Mc 9,38), adică „nu este în grupul nostru”. Ei gândesc aşa: „Cine nu ne urmează, cine nu este «dintre ai noştri» nu poate face minuni, nu are dreptul la asta”. Însă Isus îi surprinde – ca întotdeauna, Isus ne surprinde mereu – şi pe aceştia îi surprinde şi îi ceartă, invitându-i să meargă dincolo de schemele lor, să nu „se scandalizeze” de libertatea lui Dumnezeu. Le spune: „Nu-l opriți […] pentru că cine nu este împotriva noastră este pentru noi” (Mc 9,39-40).

Să observăm bine aceste două scene, cea a lui Moise şi cea a lui Isus, pentru că se referă şi la noi şi la viaţa noastră creştină. De fapt, toţi, cu Botezul, am primit o misiune în Biserică. Dar este vorba de un dar, nu de un titlu de laudă. Comunitatea credincioșilor nu este un cerc de privilegiați, este o familie de mântuiţi, şi noi nu suntem trimiși să ducem Evanghelia în lume pentru meritele noastre, ci prin harul lui Dumnezeu, prin milostivirea sa şi prin încrederea care, dincolo de toate limitele şi păcatele noastre, El continuă să o aibă în noi cu iubire de Tată, văzând în noi ceea ce noi înșine nu reușim să observăm. Pentru aceasta ne cheamă, ne trimite şi ne însoţeşte cu răbdare zi de zi.

Şi atunci, dacă vrem să cooperăm, cu iubire deschisă şi grijulie, la acțiunea liberă a Duhului fără a fi scandal, obstacol pentru nimeni cu îngâmfarea noastră şi rigiditatea noastră, avem nevoie să desfășurăm misiunea noastră cu umilinţă, recunoștință şi bucurie. Nu trebuie să ne supărăm, ci mai degrabă să ne bucurăm de faptul că şi alţii pot să facă ceea ce facem noi, pentru ca să crească Împărăția lui Dumnezeu şi pentru a ne afla cu toții uniţi, într-o zi, în brațele Tatălui.

Şi asta ne duce la al doilea cuvânt: comuniune. Despre el ne vorbește sfântul Iacob în lectura a doua (cf. Iac 5,1-6) cu două imagini puternice: bogățiile care se strică (cf. v. 3), şi protestele secerătorilor care ajung la urechile Domnului (cf. v. 4). Ne aminteşte, astfel, că singura cale a vieţii este cea a darului, a iubirii care unește în împărtășire. Calea egoismului generează numai închideri, ziduri şi obstacole – „scandaluri”, întocmai – înlănţuindu-ne de lucruri şi îndepărtându-ne de Dumnezeu şi de fraţi.

Egoismul, ca tot ceea ce împiedică iubirea, este „scandalos” pentru că îi striveşte pe cei mici, umilind demnitatea persoanelor şi sufocând strigătul săracilor (cf. Ps 9,13). Şi acest lucru era valabil în timpurile sfântului Paul ca şi astăzi pentru noi. Să ne gândim, de exemplu, la ceea ce se întâmplă atunci când se pun la baza vieţii fiecăruia şi a comunităţilor numai principiile interesului şi numai logicile de piață (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 54-58). Se creează o lume în care nu mai există spațiu pentru cel care este în dificultate, nici nu există milostivire pentru cel care greșește, nici compasiune pentru cel care suferă şi nu se descurcă. Nu există.

Să ne gândim la ceea ce se întâmplă atunci când cei mici sunt scandalizați, loviți, abuzaţi de cei care ar trebui să aibă grijă de ei, la rănile de durere şi de neputință înainte de toate în victime, dar şi în familiile lor şi în comunitate. Cu mintea şi cu inima mă întorc la istoriile câtorva dintre aceşti „mici” pe care i-am întâlnit alaltăieri. I-am auzit, am auzit suferința lor de abuzaţi şi o repet aici: în Biserică este loc pentru toţi, toţi, toţi, dar toţi vom fi judecați şi nu este loc pentru abuz, nu este loc pentru acoperirea abuzului. Cer tuturor: nu acoperiţi abuzurile! Cer episcopilor: nu acoperiţi abuzurile! A-i condamna pe abuzatori şi a-i ajuta să se vindece de această boală a abuzului. Răul nu se ascunde: răul trebuie adus la suprafață, ca să se ştie, aşa cum au făcut unii abuzaţi şi cu curaj. Ca să se ştie. Şi ca să fie judecat abuzatorul. Ca să fie judecat abuzatorul, fie laică, laic, preot sau episcop: ca să fie judecat.

Cuvântul lui Dumnezeu este clar: spune că „protestele secerătorilor” şi „strigătul săracilor” nu se pot ignora, nu se pot șterge, ca şi cum ar fi notă distonată în concertul perfect al lumii bunăstării, nici nu se pot atenua cu vreo formă de asistenţialism de faţadă. Dimpotrivă, sunt glas viu al Duhului, ne amintesc cine suntem – toţi suntem sărmani păcătoşi, toţi, cel dintâi eu –; şi persoanele abuzate sunt un plâns care se ridică la cer, care atinge sufletul, care ne face să ne rușinăm şi ne cheamă să ne convertim. Să nu împiedicăm glasul lor profetic, reducându-l la tăcere cu indiferența noastră. Să ascultăm ceea ce spune Isus în Evanghelie: departe de noi ochiul scandalos, care îl vede pe cel lipsit şi se întoarce în cealaltă parte! Departe de noi mâna scandaloasă, care se închide ca un pumn pentru a ascunde comorile sale şi se retrage avidă în buzunare! Bunica mea spunea: „Diavolul intră prin buzunare”. Acea mână care lovește pentru a săvârși un abuz sexual, un abuz de putere, un abuz de conștiință împotriva celui care este mai slab. Şi câte cazuri de abuz avem în istoria noastră, în societatea noastră! Departe de noi piciorul scandalos, care alergă repede nu pentru a se apropia de cel care suferă, ci pentru „a trece mai departe” şi a sta la distanță! Departe toate acestea: departe de noi! Nimic bun şi solid nu se construiește aşa! Şi o întrebare care mie îmi place să o pun persoanelor: „Tu, dai de pomană?” – „Da, părinte, da!” – „Şi spune-mi, când dai de pomană, atingi mâna persoanei lipsite, sau o arunci aşa şi priveşti în cealaltă parte? Tu priveşti ochii persoanelor care suferă?”. Să ne gândim la asta.

Dacă vrem să semănăm pentru viitor, şi la nivel social şi economic, ne va face bine să punem din nou la baza alegerilor noastre Evanghelia milostivirii. Isus este milostivirea. Noi toţi, toţi, am fost milostiviți. Altminteri, oricât de impunători am fi aparent, monumentele opulenței noastre vor fi mereu coloşi cu picioarele din lut (cf. Dan 2,31-45). Să nu ne înșelăm: fără iubire nimic nu durează, totul dispare, se destramă, şi ne lasă prizonieri ai unei vieți care ne scapă, goală şi fără sens, ai unei lumi inconsistente care, dincolo de faţade, a pierdut orice credibilitate, pentru ce? Pentru că i-a scandalizat pe cei mici.

Şi astfel ajungem la al treilea cuvânt: mărturie. Putem să ne inspirăm, în această privință, din viaţa şi din opera Anei a lui Isus, Ana de Lobera, în ziua beatificării sale. Această femeie a fost, în Biserica din timpul său, printre protagonistele unei mari mișcări de reformă, pe urmele unei „uriașe a spiritului” – Tereza de Avila –, ale cărei idealuri le-a răspândit în Spania, în Franţa şi chiar aici, la Bruxelles, şi în acelea care atunci erau numite Țările de Jos Spaniole.

Într-un timp marcat de scandaluri dureroase, înăuntrul şi în afara comunităţii creştine, ea şi însoţitoarele sale, cu viaţa lor simplă şi săracă, făcută din rugăciune, din muncă şi din caritate, au știut să readucă la credinţă atâtea persoane, până acolo încât cineva a definit fundația lor în acest oraș ca un „magnet spiritual”.

Din alegere, nu a lăsat scrieri. În schimb s-a angajat să pună în practică ceea ce la rândul învăţase la rândul său (cf. 1Cor 15,3), şi cu modul său de a trăi a contribuit să ridice Biserica într-un moment de mare dificultate.

Așadar să primim cu recunoștință modelul de „sfințenie la feminin” pe care ni l-a lăsat (cf. Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 12), delicat şi puternic, făcut din deschidere, din comuniune şi din mărturie. Să ne recomandăm rugăciunii sale, să-i imităm virtuțile şi să reînnoim cu ea angajarea noastră de a merge împreună pe urmele Domnului.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu