În cursul Jubileului artiștilor, la 17 februarie, Francisc va fi primul Pontif care va trece pragul studiourilor de la Cinecittà. Legătura sa specială cu a șaptea artă este făcută din amintiri personale, schimburi cu artiștii, citate din filme şi experiențe pe ecran.
Cinemaul este pentru Francisc un teritoriu de amintiri, un atelier de creativitate. Pentru a înţelege acest interes al lui Jorge Mario Bergoglio faţă de a șaptea artă, trebuie să-l imaginăm copil, în perioada de după război, în timp ce, aşa cum a povestit, asistă împreună cu părinţii la proiecţiile filmelor neorealiste italiene, care au marcat imaginarul său în îndepărtatele ținuturi argentiniene. La acestea şi la alte pelicule – se întâmpla să le vadă chiar şi de trei ori la rând – Papa a făcut referință de mai multe ori în discursurile sale: „Când eram copii, părinţii ne duceau să vedem filmele acelea, şi ne-au format inima”, a spus el la 7 decembrie 2019 întâlnind reprezentanții Asociației Catolice Deţinători Cinema. „Cinemaul, se ştie, este un mare instrument de agregare. Mai ales după război a contribuit în manieră excepțională la reconstruirea țesutului social cu atâtea momente asociative”.
Privirea lui Francisc asupra cinemaului
În acea ocazie, episcopul de Roma a sintetizat în trei cuvinte forţa marelui ecran: comuniune, creativitate, viziune. „Cinemaul, se ştie – a spus el explicând primul termen – este un mare instrument de agregare. Mai ales după război a contribuit în manieră excepțională la reconstruirea țesutului social cu atâtea momente asociative. Câte piețe, câte săli, câte oratorii, animate de persoane care, în vizionarea filmului, transferau speranțe şi așteptări. Şi de acolo plecau, cu o răsuflare de ușurare, în neliniștile şi dificultățile zilnice. Un moment şi educativ şi formativ, pentru a reconecta raporturi consumate de tragediile trăite”. Pentru Francisc cinemaul este şi un instrument pentru a vorbi din nou despre „frumos”. Aşa s-a adresat membrilor Fundației Entitatea Spectacolului, la 20 februarie 2023: „Îmi place munca pe care o faceţi, munca de cinema, munca artei, munca frumuseții ca mare exprimare a lui Dumnezeu”. O frumusețe „care este armonia, lucrare a Duhului Sfânt”.
Iubirea faţă de neorealism
Bergoglio, în magisteriul său, face referință adesea la scene sau istorii văzute pe marele ecran, ca în interviul dat la 19 august 2013 părintelui Antonio Spadaro: „Strada de Fellini este filmul pe care probabil că l-am iubit mai mult. […] Apoi cred că am văzut toate filemele cu Anna Magnani şi Aldo Fabrizi când aveam între 10 şi 12 ani. Un alt film pe care l-am iubit mult este Roma città aperta”. În cursul recentului summit vatican despre drepturile minorilor, a mai amintit el după aceea, ca de alte ori deja, I bambini ci guardani [Copiii ne privesc] de Vittorio De Sica. Găsim urma iubirii lui Francisc faţă de neorealism în interviul realizat de monseniorul Dario Edoardo Viganò în volumul său din 2021, Lo sguardo: porta del cuore. Il neorealismo tra memoria e attualità [Privirea: uşa inimii. Neorealismul între amintire şi actualitate] (Effatà Editrice): „Cât de frumos ar fi – a afirmat Bergoglio – să redescoperim prin cinema importanţa educației la privirea curată. Exact cum a făcut neorealismul”. Şi a vorbit despre a șaptea artă şi ca despre „cateheză a privirii”, despre „o pedagogie pentru ochi care schimbă privirea noastră mioapă apropiind-o de privirea însăși a lui Dumnezeu”. Acest interes faţă de realitate este în sintonie cu ceea ce a afirmat Papa şi în Scrisoarea despre rolul literaturii în formare: „Eu, de exemplu, îi iubesc pe artiștii tragici, pentru că toţi am putea simți operele lor ca ale noastre, ca exprimare a propriilor noastre drame. Plângând pentru soarta personajelor, plângem în fond pentru noi înșine şi pentru golurile noastre, pentru lipsurile noastre, pentru singurătatea noastră”.
Nu numai neorealism: Festinul Babetei
O surpriză în exortaţia apostolică Amoris laetitia: „Bucuriile cele mai intense ale vieţii se nasc atunci când se pot procura fericirea celorlalți, ca o anticipare a cerului. Trebuie amintită scena fericită din filmul Festinul Babetei, unde bucătăreasa generoasă primeşte o îmbrățișare recunoscătoare şi un elogiu: «Cât aş dori îngerii!»”. Filmul lui Gabriel Axel, luat dintr-o poveste a lui Karen Blixen, relatează generozitatea Babetei, care, catolică primită de Martina şi Filipa, fiice ale unui pastor protestant, după mulţi ani va decide să folosească banii obţinuţi dintr-un câștig pentru a aduce omagiu cu o mare cină tatălui celor două femei. Cheltuieşte totul, dar se bucură că i-a făcut fericiți pe ceilalți.
Rapsodia din august a lui Akira Kurasawa
În cursul vizitei pastorale la parohia romană „Santa Maria a Setteville”, la 15 ianuarie 2017, Francisc a amintit o experienţă personală: „Când eram la Buenos Aires, unele cateheze le făceam cu un film, şi apoi spuneam să se reflecteze asupra acestui film, şi la sfârşit venea cateheza, săptămâna următoare, astfel aveau o săptămână pentru a se gândi la film. […] De exemplu, pentru a explica dialogul dintre bunici şi copii, care este atât de important, există un film de acum 20 de ani, pe care vi-l recomand – voi îl veți găsi – Rapsodie din august; este japonez, de Kurasawa”.
Andrei Rubliov de Tarkovski şi capacitatea de a ne uimi
Întorcându-ne la întâlnirea cu Fundația Entitatea Spectacolului, Francisc a revelat în acea zi o altă peliculă predilectă prezentând o imagine minunată din ea. „Mă gândesc la acea capodoperă care este Andrei Rubliov de Tarkovski: artistul rămâne mut din cauza traumei războiului. Ne vine să ne gândim la ceea ce se întâmplă şi astăzi în lume. Rubliov nu mai pictează, nici măcar nu mai vorbește. Umblă rătăcit în căutarea unui sens, până când asistă la turnarea unui clopot. Şi la primul dangăt al acelui mare clopot inima sa se redeschide, limba sa se dezleagă, vorbește din nou şi va picta din nou. Şi ecranul se umple de culorile icoanelor sale. Dangătul clopotului, care iese din pământ şi din bronz, ca prin minune, umple de uimire sufletul artistului şi într-un anumit sens observă în el glasul lui Dumnezeu, care îi șoptește: «Deschide-te». Aşa cum a spus Isus în Evanghelie: «Effatá (Mc 7,34)”.
Francisc „protagonist nu actor”
Cu regizorul german Wim Wenders schimbul a mers dincolo de simpla conversație şi s-a transformat în documentarul din 2018 filmat în Cetatea Vaticanului: Papa Francisc. Un om de cuvânt, experienţă relatată de monseniorul Dario Edoardo Viganò într-o carte. Aici Pontiful a devenit „protagonist nu actor” al relatării unei Biserici visate, „săracă pentru săraci”. Şi regizorul lui Sacro GRA, câştigătorul leului de aur Gianfranco Rosi, a creat un film, In viaggio [În călătorie], bazat mai ales pe materiale video de arhivă pentru a relata angajarea Pontifului în vizitele sale apostolice, 37 în 53 de țări, în primii nouă ani. O peregrinare ca a fost şi predică a valorilor şi critică adusă culturii rebutării.
Atenţia faţă de artişti
Relația Papei cu cinemaul este îmbogățită de întâlnirile şi de dialogul direct cu protagoniștii. Când mă gândesc la Papa Francisc trebuie să spun că primul cuvânt care îmi vine în minte este compasiune”, a spus Martin Scorsese într-un interviu acordat directorului lui L’Osservatore Romano, Andrea Monda. Între cei doi oameni există admiraţie mare şi reciprocă, aşa încât regizorul a afirmat recent că a răspuns la apelul adresat de Pontif artiștilor hotărând să pregătească un film despre Isus luat dintr-un roman al japonezului Shūsaku Endō.
Rămâne în amintire elanul de afect al regizorului şi actorului premiat cu Oscar pentru La vita è bella, Roberto Benigni, care în Ziua Mondială a Copiilor din 2024 l-a făcut pe Papa să zâmbească invitându-ul cu simpatia sa: „Dumneavoastră sunteți argentinian, putem să dansăm un tangou!”. De asemenea între multe întâlniri am putea cita în cele din urmă audiența cu 200 de artiști în iunie 2023 şi cea cu interpreții de umor în 2024, între care era prezentă Whoopi Goldberg.
Proiecţii în Vatican
În aceşti ani Vaticanul a găzduit uneori proiecţii de filme cu valoare umană deosebită. De exemplu, în 2015, în Casina „Pius al IV-lea” a fost organizată vizionarea lui Unbroken de Angelina Jolie, pe care Pontiful a şi primit-o, impresionat de istoria sportivului olimpic şi veteran de război Louis Zamperini şi de parcursul său de credinţă. Anul trecu, în cadrul lucrărilor Sinodului despre sinodalitate, participanții au putut asista la proiecţia lui Io capitano, filmul lui Matteo Garrone despre istoriile de emigraţie din Africa spre Europa în prezența regizorului şi a lui Mamadou Kouassi, unul din migranţii inspiratori ai operei. Şi Papa – foarte atent la această temă – l-a întâlnit cu un an înainte împreună cu acelaşi Garrone şi cu restul cast-ului.
De Eugenio Murrali
(După Vatican News, 13 ianuarie 2025)
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu