Duminică, la ora 10.00, în Piaţa „Sfântul Petru”, Eminența Sa cardinalul Leonardo Sandri, vice-decan al Colegiului Cardinalilor, celebrarea liturgică solemnă de Duminica Floriilor şi a Pătimirii Domnului. Publicăm în continuare omilia pregătită de Papa Francisc şi rostită de cardinalul Sandri, după proclamarea Pătimirii Domnului după Luca:
„Binecuvântat cel ce vine, regele, în numele Domnului” (Lc 19,38). Aşa îl aclamă mulțimea pe Isus, în timp ce intră în Ierusalim. Mesia trece prin poarta cetății sfinte, deschisă larg pentru a-l primi pe Cel care după puține zile va ieşi din ea blestemat şi condamnat, împovărat de cruce.
Astăzi şi noi l-am urmat pe Isus, mai întâi cu un cortegiu de sărbătoare şi apoi pe o cale dureroasă, inaugurând Săptămâna Sfântă care ne pregătește să celebrăm pătimirea, moartea şi învierea Domnului.
În timp ce privim, prin mulțime, fețele soldaților şi lacrimile femeilor, atenţia noastră este atrasă de un necunoscut, al cărui nume intră în Evanghelie pe neașteptate: Simon din Cirene. Acest om este prins de soldați, care „i-au pus lui crucea ca s-o poarte după Isus” (Lc 23,26). Venea în acel moment de la câmp, trecea pe acolo şi s-a întâlnit cu un eveniment care îl năvăleşte, ca lemnul greu pe umerii săi.
În timp ce suntem în drum spre Calvar, să reflectăm un moment asupra gestului lui Simon, să căutăm inima sa, să urmăm pasul său alături de Isus.
Înainte de toate gestul său, care este aşa de ambivalent. De fapt, pe de o parte Simon din Cirene este obligat să poarte crucea: nu-l ajută pe Isus din convingere, ci din constrângere. Pe de altă parte, el ajunge să participe personal la pătimirea Domnului. Crucea lui Isus devine crucea lui Simon. Însă nu a acelui Simon numit Petru care a promis să-l urmeze mereu pe Învățătorul. Acel Simon a dispărut în noaptea trădării, după ce a proclamat: „Doamne, sunt gata să merg cu tine şi la închisoare, şi la moarte” (Lc 22,33). În urma lui Isus nu merge acum discipolul, ci acest cirenean. Şi totuşi Învățătorul învăţase clar: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze” (Lc 9,23). Simon din Galileea spune, dar nu face. Simon din Cirene face, dar nu spune: între el şi Isus nu există niciun dialog, nu este rostit un cuvânt. Între el şi Isus există numai lemnul crucii.
Pentru a ști dacă Simon din Cirene l-a ajutat sau l-a detestat pe epuizatul Isus, cu care trebuie să împartă suferința, pentru a înţelege dacă poartă sau suportă crucea, trebuie să privim la inima sa. În timp ce se deschide inima lui Dumnezeu, străpunsă de o durere care revelează milostivirea sa, inima omului rămâne închisă. Nu ştim ce locuieşte în inima lui Simon din Cirene. Să ne punem în locul lui: simţim furie sau milă, tristețe sau deranj? Dacă amintim ce a făcut Simon pentru Isus, amintim şi ce a făcut Isus pentru Simon – cum pentru mine, pentru tine, pentru fiecare dintre noi –: a răscumpărat lumea. Crucea de lemn, pe care Simon din Cirene o suportă, este cea a lui Cristos, care poartă păcatul tuturor oamenilor. Îl poartă din iubire faţă de noi, ascultând de Tatăl (cf. Lc 22,42), suferind cu noi şi pentru noi. Tocmai acesta este modul, neașteptat şi tulburător, cu care Simon din Cirene este implicat în istoria mântuirii, unde nimeni nu este străin, nimeni nu este înstrăinat.
Așadar să urmăm pasul lui Simon, pentru că ne învaţă că Isus vine în întâmpinarea tuturor, în orice situaţie. Când vedem mulțimea de bărbați şi femei care aruncă ură şi violență pe calea Calvarului, să ne amintim că Dumnezeu transformă această cale în loc de răscumpărare, pentru că a parcurs-o dându-şi viaţa pentru noi. Câți Simon din Cirene poartă crucea lui Cristos! Îi recunoaștem? Îl vedem pe Domnul în chipurile lor, sfâșiate de război şi de mizerie? În faţa nedreptății atroce a răului, a purta crucea lui Cristos nu este niciodată zadarnic, dimpotrivă, este maniera cea mai concretă de a împărtăși iubirea sa mântuitoare.
Pătimirea lui Isus devine compasiune atunci când întindem mâna celui care nu se mai descurcă, atunci când îl ridicăm pe cel care a căzut, atunci când îmbrățișăm pe cel care este descurajat. Fraților, surorilor, pentru a experimenta această mare minune a milostivirii, să alegem de-a lungul Săptămânii Sfinte cum să purtăm crucea: nu la gât, ci în inimă. Nu numai a noastră, ci şi pe aceea a celui care suferă alături de noi; eventual a acelei persoane pe care întâmplarea – dar este chiar o întâmplare? – ne face s-o întâlnim. Să ne pregătim pentru Paștele Domnului devenind cireneeni unii pentru alţii.
Franciscus
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu